Vieți

Zace clipa obosită, de tăcerea grea, Ar pleca, dar nu mai știe, dacă asta vrea. Viața a-ncetat de mult, timpul nu mai fuge. Pe o cruce-n cimitir, apa lin se scurge. Doar un vierme, obosit, de alergătură, Se agață-ncrâncenat, de un rug de mură. -Eu sunt cel mai mare! Eu am reușit! Cei rămași în urmă, cred că au pierit. Greu, cu chin și jale, alți câțiva apar… Vor să îl ajungă, dar au pasul „rar”. Rugu-ncet îl suie, de spini sfârtecat, Dar nu se oprește, din destinu-i dat. Soarele sclipește, pentr-o clipă-n nori. Viața își trăiește, clipele din zori. Mulți cad; se ridică; alții zac pe veci, Pe o creangă ruptă, pe frunzele reci. Recunosc cu toții: „Tu ești cel mai bun. Lauri îți aducem și ofrande-n fum” Exaltarea-i dulce; extazul deplin. Invidia lasă, urme de venin. Vântul își revine. Lujerul se zbate. Un punct negru-n ceruri, departe, departe. Călători pe drumuri, fără urme clare, Pionieri în stoluri, risipite-n zare, Pasăre măiastră, zămislire-a firii, Tainică minune, vis al omenirii, Se abate-n drumu-i, spre un zid de piatră, Ce nu e de casă, ce nu e de vatră. „Vai cât e de mare! O, cât e de dulce!”… Strălucește-n raza, răsfrântă de cruce. Laudele curg, gânduri stau ascunse… Pe uscate ramuri, picături prelinse. Rugu-nalt de mure, i se-nchină-n față: „Acesta-i viteazul, iar tu să-i fi soață”. Fulgerul se-abate…Iar în slavă urcă… Pe sub crengi uscate, lacrimi curg pe stâncă. Rugul, gol, pe cetini, se apleacă lin… Un ultim omagiu, un ultim suspin. Vuietul se pierde; zbucium fără rost. Viața cere viață. Ce nu e, a fost. Zboară-n împlinirea-i pe-adieri de vânt, Legănat de ceruri, nu și de pământ. „Prin țărână slabii, viața își petrec”, Revăzând în silă imagini ce trec. Soarele-i e țelul, norii draperii, Își închide pleoapa, la ore târzii. Obosit în zboru-i, se așterne-n drum, Pe mătasea ierbii, lîng-un vechi cătun. Pădurea-i întinde, mreje de argint, Gângurit de unde, șopote de vânt. Somnul îl cuprinde; vise care dor; Amintiri în giulgiu, prieteni ce mor. Mulți căzuți în cale, zdrobiți de efort, Rătăciți, ca nave, ce n-ajung în port. În noaptea adâncă, fâlfâit scurtat. Vaiet lung, de clipe; gol în timp creat. Ochi lucind în umbră, tainică sclipire… Viața cere viață; prea puțin iubire. Furișată-n noapte, nălucă roșcată, Trecătoare umbră, umbră ce nu iartă, Pași tăcuți și gânduri, uimitor de reci, Scopul e trăirea; astăzi, nu în veci. Codrul e oceanul, dătător de viață, Un izvor speranța, ca un fir de ață. Pașii grei de ură, pe poteci nu sună, Moartea nu e crimă, sub polei de lună. Nu trăiesc fricoșii, lașii nu rezistă. Leneșii? Comozii? Soarta lor e tristă. Legături de sânge, rudele nu țin, Lingușirea fadă, nu mai e venin, Funcția avută nu mai e un scut, Cel ce poate, face; cel ce nu ,-i pierdut. Legi nescrise-n codru, mult mai reci și sumbre, Sunt esența vieții, roșcovanei umbre. E mai înțeleaptă, decât cei mai mari; Proști sunt mulți în viață și dintre cei tari. E invidiată, pentru coada ei; De e lăudată, e pe bun temei. Mulți a dus cu vorba-i calmă, lingușită, Și e respectată, chiar de nu-i iubită. Codru-n urmă lasă; cărări se abat; Străluciri de ape, albe, către sat. O fâneață-ntinsă; foșnet furișat… Geme lung văzduhul; tunet ca turbat. Amintiri uitate, la margini de câmp, Salt infim în spațiu; salt mortal în timp. Bucuria-i mare; prada e frumoasă. Mândru este omul; pușca-i nemiloasă. Se reped copiii…o duc în pridvor… Vii scântei de ape, în ochii ce mor. Plânge-n vatră lemnul; arde cu durere. Fierul strălucește; simbol de putere. Omul e alesul, e stăpânul lor, Graiul și gândirea, nu sunt de decor. Vise de mărire, clipe de nesaț, Răsuciri de vorbe, fraze prinse-n laț. Străpunge durerea inima-n cătușe… Vecini-și dau coate… Coasa-i după ușe…