Vii frunze uscate, ce tac

Te lasă pierdută în marea, de stele ivite din lac, Iar ochii să soarbă durerea, de frunze uscate, ce tac. Alunecă-ți gândul pe jalea, de flori ofilite în geam. Tristețea în voie să cadă, pe frunze uscate în ram. Alungă uitarea departe de casa pierdută pe mal Și lasă iar dorul să curgă, pe frunze uscate, pe val. Trimite speranța cu norul, de vânt peste dealuri purtat. Dorința să-ți mângâie chipul, pe frunze uscate lăsat. Ridică-ți privirea din iarba, strivită de ploi ne-ncetat, Iar dorul să-și afle scăparea, pe frunze uscate- nserat. Termină plimbarea, cu trupul,de patimi și flori mângâiat Și simte plăcerea trăirii, de frunze uscate, odat” Strivește în pleoapă-amintirea, pierdutelor zile și nopți Și-ntinde-te-n taina plăcerii, pe frunze uscate, când poți. Cinstește cu inima timpul, rămas între munți, obosit. Oftatu- din piept să se simtă, de frunze uscate strivit. Închide în ceața tăcerii, portița spre ziua de ieri. Păstreză în suflet secretul: sub frunze uscate, sunt veri. Aruncă în zare chemarea, cu șoapte stropite cu dor