Eu, ciudatul

-și sub-înțelesurile-

Vreau nu vreau, dau de belele, Că mă iau de ”boi” și ”lele”, Și cu bune și cu rele, C-avem ”vremuri” cam ”mișele”.

De îi laud, nu mă cred; De ce, timpul, să-l mai pierd? ”Sap” cuvântul, ca un ”șerb”, După coarne, mari de cerb.

Ce-i ”uman”? Ce este ”vită”? ”Grâu”-i bun, de-i pentru pită; Cum? Rămâne pleava-n sită? Bine, bine, dau și mită.

Dar, mai mult, nu îți ofer, Cel puțin, atât cât sper, Să mai ”prind” un drum, spre Cer, Până stelele nu pier.

Dacă vrei, îți spun ”povești, Despre cam cum ”viețuieșt”, Sau te-ajut, ca să ”privești”, La păcatele ”lumești”.

Care sunt? Ce mai contează, Căci, oricum, tot ne ”vânează”, Și, cu conștiința ”trează”, Ne spunem, că totu-i ”varză”.

Deci, concluzia firească, Este ca un fir de iască, Ca și partea ”muierească”: -Lasă, Viața, ”Să trăiască”!

-Și cu ”boii”?… -Am uitat, când, de ”lele” ospătat, și culcat, și răsfățat, m-am ”trezit”, că-s ”îndreptat”…