În calea Timpului

-ochi de suflet-

În umbrele luminii ”oarbe”, Ce ”reflectoare”-o preamăresc, Se joacă drama disperării, Într-un context pur românesc.

În calea Timpului năvalnic Ce, doar pe goană e, firesc, ”Mici” oameni, ce-au uitat de semeni, Sunt ”limitați”, la ce-și doresc.

Orbiți de flăcările vieții Și ”arși” de patimi de nebuni, Și-au ”îngropat”, azi, în uitare, Soții, copii, părinți, străbuni.

Nu simt durerile-ancestrale, În crucea poftei răstigniți, Ci clipele, ce bat în tâmple, Când sunt, din viață, izgoniți.

Dreptatea lor e-o încercare, Ce-și pierde sensu-n ”incorect”; Cu Libertatea hăituită, Se ”joaca” drama în direct.

Lumina-n suflet se disipă, Când e umbrită de suspin; Credința, loc, cu greu își face, În omul, prea departe, de ”deplin”.

-Îi iartă Doamne ”ne-mplinirea”!… -E greu să poți?… E totuși, viu… -Oprește-n loc, atuncea, Timpul!… -Nu vrei? E unicul Ei fiu?”

A, înțeleg, e-al Veșniciei, Ce ne-nsoțește cât credem, Dar, nevăzută, trece, trece, De-n ”ochi de suflet”, n-o vedem…