În ”tăcerea răbdătoare”

-”domni Canini”-

Când se nasc, copiii țipă… De ”trăit”, nu-s încântați; Nu văd ”zboru”-n libertate, Și se simt ”amanetați”.

Salbele de ani, vândute, Chiar anticipat, de Stat, Li se pun la gât, ca lanțuri, Pentr-un mâine, ieri pătat.

Șansa unor vieți mizere, Cu ”mai bine” ieri, ca azi, Țin la poarta sărăciei, Și-un cortegiu lung de brazi.

Drepți, simbol ratat de țară, Și de un guvern la fel, Sunt tăiați din rădăcina, Cu strămoșii lor, cu El.

Doar tămâia-i folosită, Pentru-mbălsămat speranțe, În dangătul fetid de vorbe, De adio, dat din ”clanțe”.

Fiare nu-s, ci guri avide, Larg deschise, sus, de cei, Ce-n ”tăcerea răbdătoare”, ”Domni Canini”, ne ”țin” de ”miei”.

Rar mai ”urlă” câte unul, Ca un câine schilodit, Pe care, iar, silnic, plânsul, Peste râs, l-a podidit.

Nu-i corect? Nu râde-un câine, Mai ales de e flămând? Am greșit, luați-o ”de bună”, De vă prisosește-un gând.

Poate-i unul ce ”pui” face, Ca să-i dea și la vecini, Ca apoi, în gura mare, Să urlăm, noi, la ”Canini”.

Ce vom face? Nu se știe, Dar, oricum, ne-om ”răcori”, Și, de ne vom ”pune” mintea, ”Zbor”, la prunci, vom ”oferi”.