Lupul singuratic

-strigătul pădurii-

Cu laba-nsângerată, de dinții reci de fier, cu voia lui scurtată, de dinții dați de Cer, rănit și ca ”ființă”, de cei ce l-au uitat, un lup, mai singuratic, decât un brad uscat, se-oprește la izvorul ce tremură pe piatră, când se aruncă-n ”viață”, plecând, pe veci, de ”vatră”, și, ”orb”, prin legea firii, coboară… și coboară, căci, să se-ntoarcă singur, nu poate… și-o să-l doară; cu grija oferită, de dragi, doar celor dragi, atinge-o rană ”crudă”, și-n undă, cad mici ”fragi”.

Sub stânca-nsingurată, însingurat la fel, un lup își urlă jalea, când foamea ”urlă”-n el. E ”desemnat” să moară, de fier crud ”însemnat”; Pădurea îl acceptă, ca ”fiu”, chiar de-i ”damnat”. Ca ”mamă”, îi dăm șansa, de a trăi, și lui: se ”stinge”-o căprioară, ”lovită” de alt ”cui”.

-Ce ”fier” barbar cutează, ”copiii” mei să-mi ia? Ce ”fiară” ”cere” Viață, dar, fără alta-a da?…