Neântinata

-blestemul-

Șopotul se pierde-n larma Unui stol de păsărele; Pașnic se răsfiră turma Sub un Cer pierdut în stele. Valuri mici, rătăcitoare, Se scufundă și-apoi sar, Oferind cu-nfrigurare Un sărut; trestii tresar. Foșnetul de mulțumire, Sau plăcere-n joacă prinsă, Sugerează fericire, Sinceră și neascunsă. Stropii străvezii, lungi frunze, Gâdilă și le răsfață; Strălucind de încântare, Se aruncă iar în viață. Lacul, mamă resemnată, Îi acceptă-așa cum sunt; Știe că-s atrași de verde; Mulți dispar, scurși în pământ. Consolat, e doar de viața Ce renaște-n cei uscați; Trist e că n-are vre-o știre, De la cei, prin dig, plecați. Mă retrag, tăcut, în mine; Gândul sugerează trudă. Ce perversă-i Veșnicia… Mă refer la ”Moartea crudă”. Minunată e Natura, Pură, când e ne-ntinată; Când s-a ”pricopsit” cu omul, N-a crezut că-i blestemată.