”Sânge de Trecut”

-poveste fără sfârșit (încă)-

Vinele de aur, ”sânge de pământ”, Rătăcesc în trupul unui munte sfânt.

Roșia Montană, într-un ”ceas târziu”, Mi-a șoptit povestea unui munte viu:

-Încă din pruncie, fără tainic gând, Am deschis mici grote, omului flămând.

Nu știa ce-i fierul, aur ignora, Învârtea doar bâta, când se apăra.

Nu avea în minte, cuvântul: ”frumos”; El știa doar una: totul pentru ”os”.

Nici nu crezi, probabil, c-o femeie-a fost, Prima, ce ”sclipiri”, i-a găsit un rost.

Mai apoi, podoabe, multe-a ”aurit”, Căci rugina, fierul, crunt l-a osândit.

”Picuri mici de soare”, le-am tot dat, mereu; Hămesita gloată, mă săpa din greu.

Bunătatea-mi, însă, crunt au răsplătit; Să fiu sfredelită, ei m-au osândit.

Uneori, slăbită, grote-mi prăbușeau, Dar săpau tunele și-n mine pășeau.

Am răbdat, cu gândul, că sunt de folos; Lângă mine-o ”vatră”, se-ntindea frumos.

Una după alta, cetele s-au strâns; Văduve cernite, s-a oprit din plâns.

Bucuria clipei, chipuri lumina; Aurul din mine, hrană însemna.

Dar apoi, cu groază, hoarde am văzut; Peste stropi de aur, sânge a căzut.

Liberi, sau în lanțuri, am primit la sân, Neamuri ”blestemate”, robi hrăniți cu fân.

Metalul din mine, strălucea la ”curți”, Și-”mbuiba” cu pofte, nesătule ”minți”.

Am primit romanii, cu un nou popor: Legiunea-a IX-a; rănile mă dor.

Au trecut barbarii; patima-a rămas. Mai apoi, imperii. Ce-am avut de ”tras”…

Galerii ovale, nu le-au mai plăcut; Din versanți, explozii, pulbere-au făcut.

Cu cianuri acide, răi, m-au otrăvit; Curg izvoare-n ”noapte”, fără ”răsărit”.

Ce vreau eu acuma? Liniște și pace. Sunt icoana vie-a Timpului ce tace.

Poți, milenii-n mine, Azi să retrăiești, Sau, în timp, ca dună, Să mă regăsești. … Geamătu-n ecouri, se stinge…-a tăcut. Hulpav e prezentul: ”mănâncă” Trecut.