”Savurând” un Colț de Rai i.p. (ironii plăcute)

Ceața tulburie-mbracă Lacu-n mantie de puf; Liniștea e tulburată Dar de-un ”Oac!”, răcnit din stuf. Ca ”pornit”, răspunde altul, Plescăind chiar zgomotos; Râca lor este mai veche: Care e mai ”arătos”. Lângă ei, o broască ”nouă”, Rătăcită înadins, ”Oacăie”, candidă-n toate: -Vai ce lac… ce mai… ”întins”… Îndoiala mă cuprinde; Nu-i gramatica ”deplină”. O las ”baltă”, nu contează, De plăcerea e ”di vină”. Fâlfâind cu-ndemânare, Cocostârcul, cârn în cioc, Se abate, într-o doară, Spre al ciondănelii loc. Zarva lor, brusc întreruptă, Nu-i oferă-un țel precis; Se oprește sus, pe-o creangă, Cam confuz și indecis. Salcia-nțeleaptă, roasă De ani lungi ”trecuți” prin ea, Scârțâie ușor, în vântul Vestitor de vreme rea. Lângă ea, un tei sălbatic, Pripășit de ani puțini, O ascultă, c-o respectă, Și e mândru că-s vecini. Un salcâm, pudrat de ”stele”, Înflorite-n prag de Mai, Le dedică lor parfumul, Demn, poate, de-un Colț de Rai. Au ”trăit” mult împreună; Despărțiți, au suferit, El ”țepos” și ea ”pletoasă”; Nu contează, s-au iubit.

De pe mal, ”sorbeam” plăcerea De a fi, prin ei, cu ei; Floare, Viață, Bătrânețe, Și Iubire… câtă vrei…