Stătuc cu cuc

-”strâmba” soartă-

M-a ”prostit, mai ieri, un cuc, Drumul țării să-l apuc, Seama să îmi dau, desigur, De ce-i el, pe lume, singur.

În stătuc e-nvălmășeală, Toți aleargă ca în boală, Și-o miasmă, ca la noi… Pomeneam de grajd, de boi, Că n-am spus, că sunt ”cornut”, C-atât soarta a putut, Când, la ”bariera” țării, M-a lăsat în voia vrerii, Să privesc, ”prostit”, la cei Ce se ”dau” urmași de zei, Sau ”feciori” de-al Celui care Nu le-a dat coarne-n ”născare”, Și nici minte, din belșug, S-aibă coarne, doar la plug, Și să nu râdă de noi, Când le au și ei, ”purcoi”, Puse de neveste faine, Ce se leapădă… de haine, Pentru un ceva… nedemn, Ce nu lasă însă semn, Ca o ”umbră” de durere Îmbâcsite de plăcere, Cam așa, ca pe la noi.. Vaci să fie, că-n rest… boi…

-Ai văzut, așa-i și ”cuca”, Care ”umblă” ca năuca, După unu, după alta, Cam cum i se pune ”pata”, Ce, de vorbă, nu-nțelege, Dar, din ochi, repede-alege, Și, decât, cu chin, în casă, Să o ”țin”… ”Papuci… și-acasă!”

-Păi… dreptate… parcă ai, Dar, din aripi, poți să dai, Și să hoinărești aiurea, După cum îți este firea, Pe când noi, ăștia-”njugați”, Greu ne e să fim ”bărbați”, Cu nevestele, cu statul, ”În picioare”, sau ”de-a latul”, Și-a-bătuți, de ”tăvăleală”, Nu de pofte, ci de boală, Acceptăm, ce nu se schimbă, C-avem coarne… soarta-i ”strâmbă”.