”Tablou” cu oameni

-strop de gheață-

Tristețea curge-n vorbe, Pe lespedea iubirii, Sub raze-ndoliate, În haosul simțirii. Prin crengi uscate, Luna, Cu umbrele se joacă, Și, conturând o cruce, Le cere ca să tacă. Un țipăt surd, o floare, De-un ultim pas călcată, Îl scoate, și cu vina, Că și ea-i implicată. E un mic simbol de viață, Pe o ”filă” de coroană, Lângă o clepsidră care, Sensul vieții și-l ”răstoarnă”, În tăcerea-nfiorată, Azi de geamătul trăirii, Ce se-ascunde, ”alungată”, De sumbra lege a firii. De ”dincolo” de lumină, Amintirea-ncet răzbate, Ca un voal al neființei, Peste-un suflet, ce se zbate. Liniștea-și îmbracă straiul Despărțirilor eterne; În fantasme ”umblătoare”, Poți iubirea a discerne.

Pe o glie-nsângerată, Doar de un grilaj de fier, Viu ”străluce”-un strop de gheață, Scumpă lacrimă, în ger.

(În amintirea verilor mei dragi, Gabi, Mihaela și Lili Mirică, ”alungați” și ei prea devreme)