Seara și viața

Seara, și ca fiică-a zilei, Nedorită-n timp târziu, Îi ia fața, asprei mame, Ce dorea, mai mult, un fiu.

Singură-ntre două mame, Vitrege, ce trag de ea, N-are-un loc al ei, în Timpul, Ce, din ea, face ce vrea.

Pe furiș, să nu se simtă, Șterge umbrele la vii, În uniformitatea vieții, Când, orice, poate-a nu fi.

Nu trăiește ca ființă, Sau ca floare, sau orice; Poate doar să se întrebe ”De ce eu?”… și rar… ”De ce?

Zilnic se supune sorții; Pare om? Mai știu și eu?… Vine, trece și dispare, Simplă, fără apogeu.

Undeva-ntre două ape, Cum trăiește în popor, Viața o imită-n taină, Ca un mim rătăcitor.