Vis de floare

-Ziua florii-

Valuri-valuri de petale, Ca nisip de dune zboară; Timpul s-a lungit aiurea Și-abia trece, într-o doară. Pomii-și leagănă tristețea, Brusc treziți din ”Vis de floare”; Vântul, în rafale-aruncă, Culori d-albe, în vâltoare. Vaietul vaiet absoarbe,; Plâng, cu primii stropi, și norii; Cerul, în veșmânt de doliu, Porți deschide-n ”Ziua florii”. Reci șuvoaie-ncrâncenate, Fără-a știi de ce și cum, Se revarsă în trăirea, Ce-i la capătul de drum. Mici boboci se strâng cu teamă; Cei ce-au înflorit, s-au dus. Soarta, azi, le-a fost dușmană; Viața lor, pe jos, s-a scurs. Orele-au trecut, cu groaza Impregnată în sătuc; Un mormânt deschis e totul; Flori, nu trebuie să duc.

Flori încă necreștinate, Chiar de au petale-n cruce, S-au jertfit în ziua-n care, Simple-au vrut, la cer să urce. Pașii se scufundă-n mâzga Poleită cu splendoare; Ochii, ce refuză iadul, Au rămas în ”vis de floare”. Oare câți din lumea noastră, Ar renaște-n timp, ca el? Pomul e minunea lumii, Un alt El, jertfit ca Miel. Hrană, floare și culoare, Suliță, casă și foc; El, ca Fiu sfânt de Natură, Trinități e la un loc.