Ca la noi (,) la ”dobitoace”

(ironia amară a sexului sub înțeles)

”Dobitoacele”(,) de oameni, Se plângeau în forul lor, Și, pe cârduri, turme, haite, Aruncau vina, în cor. (Rog scuzați că, ”păsărica”, Am pus-o la ”dobitoc”, Căci ea e mereu, pe unde Nu ”miroase”-a sărăntoc). Unii-altora, desigur, Ce-și doreau, și-au ”dat” blând, fin, Inclusiv, laba, piciorul, Și-alte alea, dar din plin. Copitatele-”ncornate”, Și-au ”băgat picioru”-n tot, Acceptând, greu, că ”purcicii”, De alt ”soi”, pot pune-un ”v/bot”. Unii, spun că supărarea, Îi făcea să ”guițească”, Alții, doar că-”n destul are aaa”, Îi făcea să se-”ncolțească”. Căci, ”prea duși”, ”colțoși” ca tații, Ce, sălbatici, i-au crescut, Se-ațineau pe lângă troacă… Urnă zici? Ca în trecut?… … M-a cam luat vorba cu ”porcii”, ”Dobitoci” în devenire, Căci, erau cam mulți pe-acolo, Pentru sfânta ”pomeni re”. Durii dau vina pe soarta, Ce și-o ”fac” cu mâna lor, Nu ca slabii, pe ”legale”, Cu mai mult, sau deloc, spor. ”Socoteala” e ”cinstită”, Chiar de-i între ei făcută, Dar să-i trag la socoteală, Chiar nu-mi place, la ”bătută”. Ei, de ea, se țin tot timpul, Ca să știe ce-au ”pupat”, Și satisfăcuți să fie, Că frățește-mpart; șah-pat. C-am omis să spun că unii, Nu-s, la minte, chiar ”desculți”, (Exceptând doar caracterul) Ci deștepții, dar mai inculți. Mari măgari, în largi samare, Îndesau, ”tot-fel-de-fel”, Pus, cu prea ”în-destul-are”, De cei ”cumpărați” nițel. Însoțiți, de ”țiitoare”, Ce-și ”plăteau”, o viață grea, Dorea totul, la copită, Și trăgeau, de-oricare ea. Cu ”aproapele”, desigur, Este bine să te ”ții” Dar ei o făceau, ”de oaie”, Patru ani, și zi de zi. ”Tăvăleala” e la modă, Și-n ”pufoase” legi, de stat, Ce țin multă ”căldurică”, N-au ”răspundere”, de dat. Fără ”spirite” haine, Doar în ”vorbe” îmbrăcate, ”Normele”, ”încălecate”, Permit grajduri ”bucălate”. Staulele de vacanță, Îi salvează de rușine, Când vre-o haită-”nstrăinată”, ”Domni” să-i vadă-n țară, vine. ”Pătura” de plebe-”ntoarsă”, ”În jos ită”-n glie, oarbă, Mângâind-o în copite, O vor, pofticioși, și-n labă O ”întind”, febrili, pe față, Că-i cu dos ferfenițit, Și tot trag, de ea, ”slav-iții” Înspre Est, nu asfințit. Despre alte dobitoace, Nu mai scriu, căci, de greșesc, Pot să-mi trag vre-o două șuturi, Să învăț cum să ”pășesc”.

Asta e, am luat-o-aiurea, Ca un dobitoc cu state, Bătând câmpii, cu dreptatea Strâmbă, atârnând pe spate. De e fabulă, pe-aproape, N-am morală, ca la voi, Și concluzia, firește, Ne-o cam ”tragem”, între noi. La noi, sexul nu e tabu, Ci-un normal, cred, moștenit, Din trecut, sau viitorul Cu-animalul ”omenit”. Dar, pent-c-am ”sculat” respectul De strămoși, de mă citiți, Vă explic o ”con-sta-tare”: -Dobitoci, nu-i greu să fiți! Cer iertare, înc-o dată; Cu ”des-scrierea” stau prost. O traduc și-n ”limbi urbane”, Căci, străbunii noștri-ați fost. (un vițel bine crescut) *