Când minciunile-s ”ce-vrea”

-orice ”el”, un ”fiecare”-

Când minciunile-s ”ce-vrea”, Orice „el”, un ”fiecare”, Într-o lume-n care omul, Se ”învârte” la-ntâmplare, Tinerii, cuprinși de ”beznă”, Nu au timp să mai gândească, Și pre-iau idei de-a gata, Ignorând c-or să ”plătească”. Li se-”oferă” mult, ”pe tavă”, Fără chinul de-a ”toci”, Ca ”promisiuni-minune”, Ce-i ”scutește” de-a munci. Prinși în mrejele plăcerii, Mulți ca ”fii” de ”tari” părinți, Își scot ”colții” prea devreme, Și ”rod” viața, fără dinți. Cu o nonșalanță crasă, ”Vând” ce n-au, sau nu doresc, Gen o țară-n libertate, Și mormântul strămoșesc. ”Suverani”, doar pe-a lor vrere, ”Latră”-n limbi străine-un ”țel”, Fără-a ști bine ce-nseamnă, Și-unde ne va ”scurge” el. Fac, la ”pară”, gura mare, Ca ”păpat”, și ca ”urlat”, În sloganuri ”rus-in-oase” Cu creierul pre-spălat.

Azi, minciunile curente, ”Potrivite” pentru to/n/ți, Îndeamnă un ”fiecare”: ”Hai dărâmă!… Hai că poți!”… *