Cu foamea ”peticită”

-tristă ironie-

Prin tăcerea îmbibată De o ploaie pur-banală, Cu foamea doar ”peticită”, Doi copii se duc la școală. Tatăl a plecat la muncă; Mama-a doua, s-a cam dus Dup-o viață mai umană; Prima, a ”plecat”, în ”sus”. E-o familie, ca alta, Ca necazuri, nu ca soți; Vina e ”împrăștiată”, De la mici, la marii ”hoți”. ”Traiul” nu le-a dat ”dreptate”, Când l-au vrut, chiar greu, ”cinstit”; Cu, sau fără rugi ”alese”, E-un cavou cu Cer boltit. Frigul le-a pătruns în oase, Pe lung drum, de noroi plin; Nu-s convinși, că face-un ”bine”, Orele de clasă-n chin. Nu învață de plăcere, Ca urmare, mai de loc; Gândurile nu-s la ”slove”, Ci la lemne, pentru foc. Crengile-adunate-n toamnă, S-au cam dus, și nu-i bun semn; Ard, dar drămuite bine, Scânduri din paleți de lemn. Au probleme doar cu-n frate, Preșcolar, de vreo doi coți; Mic, mai ”fură” câte una, Și-i certat, seara, de toți. Dar în rest… nimic nu-i bine; Totul cere bani… și n-au; Frigideru-i scos din priză; Becuri mici, pe rafturi, stau. Dar factura la lumină, O plătesc cu chiu cu vai; Vor să țină ”viu” TeVe-ul, Colțul lor, cu viața-n Rai. Ce gândesc, sau cred, micuții, Poate știi, probabil, El; Obosit, sau din greșeală, Tot ne dă… dar nu la fel… *