Despre ”câini” și binele ”lor”

-baladă eșuată-n ironii amare-

În penumbra zidului, zidului hainului, zace Jimmy cel milos, ronțăind același os. căci foamea de-alaltăieri, ca și-n alte calde seri, și-o ”alină” doar în gând… câine mic, bleguț și blând. În tăcerea cucului, și vaietulul vântului, cugetă Toto cu jale: ”Oare câinii, au o Cale?” căci, în suferință, ei, sunt aproape Dumnezei, căci n-au ”pofte” de stăpâni, nici de aur, ci de ”pâini”, căci n-au vile ca, cotețe, și nici concubine ”crețe”, căci, deși-s ”croiți” cu blană, haine scumpe, n-au la ”damă”, și trăiesc, de azi pe mâine, într-o viață… ”ca de câine”.

Aaa! Sunt câini? Adevărat, dar cu cugetul ”curat”, și ce poți ca să le ”ceri”? bani nu au, și nici averi. Influență? Fugi de-aici! Coadă au, dar nu ca bici. Altceva? Cert, cam nimic, și-”orzul vorbelor” nu-mi stric, pe o odă, scumpă, vouă, când pot să mă fac ”că plouă”, ca și voi, cu ”sfinții” voștri, ca să nu zic ”câinii noștri”. 0 ”încurc”? Pe bune, oare? Că iar pun rana pe sare? Ăsta-s eu; p-ăști-ai avem, ”murdăriți” de prea mult ”gem”, sau de gemete-n plural, de mă las ”luat de val”, deși, treaba mea, acum, nu-i s-arăt Cale, sau ”drum”, căci, la om, de-am încercat, m-am trezit, din minți plecat, ieri, cu sorcova-n spinare, azi, cu ursul la plimbare, căci așa-mi spuneau, mai toți, cei ce prea credeau în hoți, și visau doar, la ciolane, rozând oase fără carne, ca și cățelușii mei, pomenind de Dumnezei, poate proprii, poate-ai ”lor”, cei ce fac legea în ”cor”, pentru binele ”comun”, doar al ”lor”, cum să vă spun. Scuze, iar am dat din gură, luând-o pe arătură, căci vorbeam de cățeluși, nu de ”câinii” mari-sus-puși, ne-supuși vreunei ”vreri”- oricât ai vrea tu să speri- cerute, ori exprimate, de cei mulți, fără de ”parte”, doldora, ades de ”carte”, ce stau, proști, la locul lor, pe acasă, nu în for. Deci, vorbeam de ”oropsiți”, cățelușii mei, slăviți de umani… vai, iar o-ncurc, oameni-s slăviți… sunt ”turc”, și-nțeleg, cu greu, cum poate fi ”ceva”, numai cu coate, căci, altfel, cum să ajungă, numai el, cu-ai lui, la ”pungă”: Visteria Statului, Pomana bogatului, Dormitoru-alesului, Și ”pielea” săracului, și-n murdară răutate, să se ”spele”-n puritate, și, de glorie-amețit, să ”urce” spre ”nesimțit”.

Sunt ambiguu iar? Vă cred. vremea, de pomană-o pierd, tot tăind frunza la ”câini”… scumpii mei… voi, oameni buni. *