Doina

-zâna pădurii-

Doina plânge-n versuri simple; Cerul lăcrimează-n nori; Vijelia-n codru-i bocet; Roua picură pe flori.

În cuvinte ce iubirea Și credința o slăvesc, Ea ne ”zguduie” simțirea… Zâne și eroi trăiesc. Melodia, ce mângâie, Și ”miroase”-a flori de câmp, Dulce-n șopot de izvoare, Proslăvește codrul scump. Brazi-și tămâiază trupul, Într-o rugă pentru morți; Vântul râde-n steiuri blânde, Chiar de multe au și colți. Fagii sprijină azurul Cerului nerăbdător, Să se scalde-n limpezi lacuri, Ca eternul visător. Viu simbol, pe-o stâncă spartă, Trei mesteceni înfrățiți, Flutură, voioși, din frunze, Chiar dacă sunt oropsiți.

Doina dulce-și frânge ”zborul”, În imagini ce trist plâng… Știți, a mai murit o zână; Mici pâraie, lacrimi strâng. *