E poate iubire

-în plăcerea ironiei-

Pe urmă de vânt, în șoaptă de nori, lumina se frânge în palizi zori, și lasă să cadă, o umbră fugară, pe Lacul ce ”geme”, în Mal, într-o doară.

Se joacă de-a ”Uite, mă dau, dar nu vreau!”, sau ”Lasă-mă-n pace… și stai să te beau!”, mimând o fecioară, ce fuge, să stea, și-un tânăr, în stare, ce n-are, să dea.

Lucirea din undă-i un zâmbet mocnit, la gândul că, poate, ceva s-a urnit, și-ursuzul, ce apa-i îl mângâie lin, l-o strânge în brațe, în dulcele chin.

E poate iubire, de lac ne-nțeles, ce are doar șansa, la Mal, ca ales, chiar dacă, de Munte, izvoarele-i spun, c-ar fi, pentru el, un mire mai bun.

Sau poate-i doar jocul frivolei femei, ce-și face, din pofte, un amplu temei, și pune-n iubire și ură din plin, ca gustu-i să ducă, ușor spre pelin.

Rămâne-ntrebarea-n privirea-mi uitucă, pierdută pe unde, cu mintea pe ducă, ca două odrasle ce-au șters-o de-acasă, știind că, oricum, și mama le lasă… *