E ”vremea” iernii

-Alex și fulgul de nea-

Cu brațele întinse, ca rugă către Cer, Dorea în pumn s-adune, steluțele ce pier. Un fulg plângea pe fața, ce viața i-a scurtat, Ca lacrimă celestă, la zborul scurt, ratat. Privea la ”frumusețea”, ce-n mâini se destrăma, În timp ce-n gât simțirea, din glas, se ”sugruma”. Dorea un pic s-o țină, ca s-o alinte lin, Căci chiar simțea, în palme, fiorul cristalin. Nu-nțelegea o lege, a gheții ce se ”stinge”, Când ”fierbințeala” vieții, cu ”moarte” o ”atinge”. În inimă-n iubire, un fulg de nea și-a ”pus”, Ca un ”balsam de suflet”, trimis de Cel de Sus. Privea cu încântare, cum alți ”pufoși”, ”duios”, Se mângâiau în treacăt, chiar și în vânt ”tăios”. Purtau în ei speranța că fi-vor ”nor alpin”, Fără a ști că șesu-i sfârșitu-n lung suspin. Dorea, ca toți, în aer, să zburde-n plin avânt, Ca să n-ajungă prada, avidului pământ. Să aibă și ei șansa, de-a mai valsa un pic, Căci el n-avea ce face, fiind copil prea mic. … Din păcate, glia-avidă și de sânge, și de apă, Cu ”căldură” îi primește, și-i ”sărută”… și-i ”îngroapă”. De-ar fi amânat ”sfârșitul”, și ar fi venit mai mulți, Neaua-n dalba ei splendoare, ar fi ”curățat” și-n curți. Dar nu-i iarna de-altădată; numai geru-l suportăm. -Nu mai cade ”fulgul”, Buni? -Va mai ninge-l așteptăm…