”EA”, totuși mamă

În negura Timpului, Și geamătul vântului, Ea, o mamă iubitoare, Și-a văzut fiul cum moare. Inima i s-a zbătut; Ca să țipe, n-a putut, Că-i știa soarta de chin, Și de Cale-n Cer senin. Ce-a simțit? Era doar om. Plânge seva și-ntr-un pom, Când îi rupi o rămurea, Dar fecioara ce-l iubea?… Domnul, lacrimi ce s-au scurs, Undeva, în Timp, le-a pus, Și, din când în când, o Mamă Plânge-n sfânta ei icoană. O fecioară, din iubire, Simplă mamă ca simțire, I-a cedat, Lui, propriul fiu, Pentru Viitorul ”viu”. Moartea cruntă L-a-nviat; Ea, la Cer s-a înălțat. Ne rugăm la Ea acum, Mulți pe Cale, mulți pe ”drum”. -Te rugăm acuma, Doamnă, Dă-ne forța Ta, de Mamă, Să dorim, cu Voi, să fim, Să iertăm, și să iubim!… *