Fiu al pământului
-întrebarea-
Într-un gest de ”Al tău sunt!”, Am luat puțin pământ, Și l-am strâns, cu drag, la piept, Ca pe-un simbol, ca pe-un drept,. El, ca tată, m-a creat, Dar, din trupul lui, mi-a dat, Deci, îi sunt, și lui, un fiu, Rătăcit, dar, totuși, viu. Toată viața mă-ngrijește, Suferă, că nu grăiește, Râde, cald, în frumusețe, Și, chiar plânge, la tristețe. Mă acceptă-așa cum sunt, Chiar de cred în Cerul sfânt, Nu se supără pe El, Știe că îi sunt fidel. Îl respect ca tată drag, Chiar de-n moarte, îmi e ”prag”, Când și Duhul, și Atomul, Își dispută-n final omul. El concepe ”revenire” În materia-n ”pieire”, Pe când Cerul ”înălțare”, Din glia cea ”muritoare”. Ce să fac? Cui să mă-nchin? Ape curg, în lung suspin. Tot ce am îi aparține Chiar și sufletul din mine, Căci s-a impregnat în tot, Și m-a modelat, socot, Din materia cedată, Fără bani, sau altă plată, Și-i corect, cândva, s-o ceară, Căci, de-o pierde, o să-l doară, Iar ea, pentru el, e vie, Chiar de mulți nu vor să știe, C-are amintiri și poate Să învețe să le ”poarte”, În Natura-nspăimântată, Din uman, ”încătușată”.
Ce e bine? Ce e rău? Ne-nțeles e gândul Tău. Îmi răspund cu-o întrebare: Dumnezeu, Pământ e, oare?… *