În ”noaptea închinării”

În noaptea închinării, tăcerea-negurată, își sfâșie credința, rămasă fără pată. Nimicul se răstoarnă, în bruma de plăceri, pudrând cu-a lui neștire, prea fragede dureri. Bogată-n nesimțire, și vorba îngrozește, răstălmăcită-n fapte, de Răul ce trăiește. Un nai își cântă visul, în flacăra de Iad, plângând fără cuvinte, când păsările cad. Ființele prea crude, renunță la iubiri, și fac o cruce-n piatra, posibilei trăiri. Din flori culoarea curge, sub apa de izvor, luând cu ea lumina, aprinsă într-un nor. Nevinovat, pământul, se-ascunde în păcat, lăsând glia să ardă, ce-a mai rămas uscat.

Când ”umbra” se revarsă, pe neamul ”asfințit”, privesc cu-ngrijorare, ”apusu”-n Răsărit. (alegeri)