În plină pace

Pe un vârf de munte, În steiuri cărunte, Vulturul își face Cuib în plină pace, Cu norii solie, În tăcerea vie. Florile, de piatră, În culori de ”vatră”, Se lipesc smerite, Știind că-s iubite, Și, încântătoare, Tremură sub boare. Mușchiul n-are forța, Să-și arate fața, La soare deschis, Și, ca un proscris, Zace la răcoare, Renunțând la zare. Vântu-abia adie, Sau bate-n prostie, Dar, deși-i hulit, E și mult dorit, Căci e ”cel de sus”, Des în lume dus. În pacea eternă, Cu viața perenă, Timpul se ”înmoaie”, În șopot de ploaie, Lăsând Fericirea, Să ”umple” privirea. *