În singurătatea lumii

În singurătatea lumii Îmi las Timpu-ncet să treacă; Liniștea, pierdută-n sine, Mă salută vag, și pleacă. Lung privesc copacii care Și-au pierdut ce-aveau mai drag; Prea golași, acceptă iarna, Ce-a trecut al toamnei prag. Frunze mici, însângerate, Se mai zbat, căzute-n flori; Empatia nu le-ajută, Chiar de plâng, în ceață, zori. Azi lumina-i ”șubrezită” De nori palizi, plumburii; Soarele-și arată fața, Peste câmpuri tuciurii. Oamenii tot cred că Cerul Nu mai poate de-a lor dor; S-au convins, o vară-ntreagă, Că, nu-i pasă, dacă mor. Trece luna și sătenii Drum își fac spre cimitir; Pe o Cale nebătută, Urcă alt sărac-martir. Chiar a vrut ca, bătrânețea, S-o apuce într-o zi; Și-a tot așteptat nepoții… Ieri, s-a ”dus”, fără a-i ”ști”. Reci lumini, din calde stele, Cad în umbra de Pământ, Peste-o lume, ce își pierde, Și credința-n Om, și-n Sfânt. (fiecare stea este, sau adăpostește un suflet) *