În toamna vieții

Prin mesteaceni, se strecoară, Vii culori de asfințit. Trunchiuri, în vărgate umbre, Par că au încărunțit. Timpul, ne-ngrădit de ore, Iar obol de ”sânge” vrea. Ramuri prea-plecate, goale, Nu blestemă karma rea. Câte una, sau în valuri, Ca și lacrimi nedorite, Cad și cad plăpânde frunze, Peste altele-”adormite”. Cerga ruginie scoate Doar un geamăt… foșnet ”stins”. Mici lăbuțe-o răscolește; E-un cățel, de joacă, ”prins”. Fericit, nu ”vede” moartea Și nici n-o concepe-așa. Nu îi pasă că le frânge; ”Duse”, nu s-or revanșa. Liniștea e tulburată, Brusc, de-un sumbru croncănit, Ca un bocet pentru pomul Ce, gol, pare răstignit. Plumburiul Cer e cruce Zămislită din gri nori, Ce au tăbărât din noapte, Peste prea-plăpânzii zori. Soarele nu se arată; Totu-n jur e ”temător”. Florile, ”surori de soartă”, Au moartea ”la purtător”. Fiecare simte singur, Trecerea-n abisul vag, Și-ntr-o viață, nouă poate, Trec, definitiv, un prag. *