Într-o lume-n care

-cred…-

Într-o lume-n care oameni, Se numesc arar ”umani”, Iar iubirea, cea de semeni, Nu-i ”privește” pe sărmani, Într-o zi ca orișicare, Pentru El, nu pentru noi, S-a decis să-și vadă ”fiii”, Ca și-”atunci”, și-acuma, ”goi”. Îi știa ”ușori” la minte, Într-un sens… cum îl vreți voi; Cu, sau fără, nu contează, Căci, doar nu vorbim de noi. Deci, cu amintiri plăcute, De-un Adam și-o Evă-n Rai, A venit și-n țara-n care, Imn, e bocetul de nai. Sus, pe-un vârf de catedrală, Se uita în jurul lui; Nu-i venea să creadă, însă, Că, mai totul, ”uite-nu-i”. De Credință… doar poveste; De Iubire… fugi de-aici; Fericirea… o străină; Omenia… prostii zici. Alte calități divine, Ce știa că, cert, lea dat, Nu se regăseau în lumea Ce se ”aia”-n lung și-n lat. Trist, cum sta pe-un gând acolo, L-a văzut un ”muritor”, Cam de foame, cum se zice, Ce i-a zis ”ocrotitor”: -De ești Tu, Acela Doamne, Nu-ncerca ca să cobori! Du-Te-n Voia Ta divină! Vino doar de sărbători! Poți să treci, să mai pierzi timpul, Și în preajmă de alegeri! Știi, credința-n ”aleși-semeni”, Se ”deșteaptă” în prelegeri. Dar, abține-Te, și-atuncea, Tu, în vorba lor să crezi! Ia-Te, dacă vrei ”realul”, După ce miroși și vezi! De Îți pasă, poți să ”fulgeri”, Și să ”tuni” la ei puțin; Te-oi mai ”răcori” oleacă, Căci, în rest… cred…că m-abțin. *