La taclale

-pe treptele speranței-

Târziu, când, la taclale, cu Viața mă ”aștern”, se-apropie și Timpul, cu aura-i d-etern. El tace, și ne lasă, în voie să vorbim, convins că, ”de-mai-bine”, putem doar să cobim. Ca unul ce, și Viața, născându-se-a văzut, îl provocăm să spună, cum sorții au ”căzut”. Ea, greu-și-aduce-aminte, cum a ”venit” pe lume, iar eu, chiar, nici atâta, de mine, nu pot spune. Morocănos, ca unul ce știe mult prea multe, și-a învățat, că-i bine, să tacă și s-asculte, ne scoate din sărite, când se ”lungește” treaba, și ne întreabă, candid; -De care Viață-i vorba? Priveam năuc la Timpul, în toate trecător, și am ”căzut” pe gânduri, ca simplu muritor. Cu o idee-n minte, lung am privit la ea… Părea, sau era tristă? Ceva chiar o ”rodea”. Aluzia la „șiruri”, un ”număr” îi dădea, c-un început cert, care, și un sfârșit avea. Cu-o față ”zâmbitoare”, de mamă-ndurerată, mi-a spus, cred, cu iubire: -Rămâne pe-altădată… Ea a plecat cu Timpul Etern, ca Muritoare; Eu mai speram că are, O șansă-n ”Transformare”. *