”Luminile” vieții

Lumini neștiutoare, Înăbușite-n tină, Se-nșiră-n voia sorții, Pe urmele de vină. Reflexe ale vieții Pudrate cu neghină, Fac ața-nfumurată, Tot mai puțin să țină. Cu vocea înăcrită De nepăsarea crasă, O ”una” se ridică, În cap de șir, sau masă. Privind cu-n destul-are, De pohte-n sus doar plină, Să-i facă, cum îi vine, Încearcă să se-abțină. Nu vrea să-și strice tenul, Ce-a timpului patina, În ruginie silă, Încearcă să-l mențină. În limpedea culoare, A golului din față, Ce-n conștiințe multe, Ideilor dau viață, Prin vorbe colorate, În îndelung târziu, Creeaz-o lume nouă, Cu iz de plumburiu. Tăcerea se animă În pași stricați de vânt, Ce bate-a ”mântuială”, De om… și nu de sfânt. *