Măicuța mea

Măicuța mea, cu ochii de lumină, Ce ai văzut în om doar ce-i senin, Te văd îngenuncheată-n prag de seară, Sub candela ce pâlpâie-n suspin. Pe alții i-ai ”cuprins” în rugăciune Și le-ai dorit o viață demnă-n soare. De-au fost copii, vecini, străini, sau rude, Tu i-ai iubit, cu-n suflet mare. Privești acum, de-acolo, de-unde ești, Cu-aceeași cuvioasă cumpătare, La dragi copii și sfinți nepoți în ”floare”, Și îi săruți, pe rând, pe fiecare. Sub nimbul veșniciei îți dorești Să fie stirpea lor, pe veci, întreagă, Și-n umbra numelor de sfinți, O cale-n Calea sfântă, să-ntrevadă. Tu ai crezut, dar ei n-au vrut să poată, Sau timp nu au avut, mai mult, să ”vadă”, Când viața-n haosul trăirii i-a împins, Când au ajuns, și ei, un fel de ”pradă”. Prezentul i-a-nfierat cu slove aspre, Legate-n legi ciuntite, dar și-n fapte, Și, prea trdiv, regretă timpu-n care Puteau să stea cu Tatăl fără moarte. Măicuța mea, ca Maica Prea-curată Te-ai osândit pe tine pentru noi, Cei rătăciți pe drumuri prea devreme, Ce văd acum, în jur, pereții goi. Cu mâinile, din lutul suferinței, Vor modela, alături de zorzoane, Un trup de mamă, cu-n copil în brațe, Sau vor picta, în lacrimi vii icoane. Cu ochi închiși, cu gândul dus, În focul cald al amintirii, O iau, treptat, de la-nceput, Căci altfel văd ”cu ochii firii”. *