Pas în pacea codrului

Pe poteca care-o urmă, O păstrează zile-n șir, Mi-am lăsat și eu amprenta, Dând tăcerii grele-un gir. Am trecut a doua oară; Pasul vechi era ”curat”. Nu-l călcase nici o ”urmă”; Nici glia nu l-a furat. Liniștea, străbună, sfântă, Înghețase totu-n jur. Mi-am oprit pasul să ”cadă” Pe o creangă, ca un ”fur”. Cum să fac nesăbuința Ca să iau ceva din ea? Era taina-ntipărită De Vecie-n ce ”trăia”. În deplină resemnare, Vântul, șoapta și-o ”stingea”. Susurul de ape line, Armonia întregea. Reci alunecări de rouă, Pe ferigi, se contopeau, Într-a gâzelor mișcare, Ce, tulpina, cotropeau. Brazi bătrâni doineau din cetini, Și își ”tămâiau” eroi, Ce-au trecut prin vijelie Și-au rămas căzuți, sau goi. Lângă ei, din fagii falnici, Doar sforțarea se-auzea, Căci doreau s-atingă Cerul, În sclipiri de peruzea. Cărăruia peticită, Sufocată-n ierburi vii, Se târa neliniștită Și pierea, fără a ști. Malul, sfârtecat adesea De avide rădăcini, Se surpase, pe alocuri, Și din alte mici pricini. Firul stacojiu de apă, Fin, plăpând, neliniștit, Și-amintea zilele triste Când, din ”fire„ și-a ieșit. S-a simțit atunci puternic… Reci șuvoaie-l îndemnau Să își afle-n lume rostul; Stranii pofte-l străbăteau. Luat târâș de ”pasiune”, Fără milă, ”rătăcit”; A distrus și mal, și floare, Iar tufișuri, a-ncâlcit. A trecut ziua nefastă; Scuze și-a cerut umil. L-au iertat, ca frați de ”sânge”, C-al Naturii, mic copil. Pacea ei… și pacea noastră; S-o distrugem ne grăbim. Spunem c-avem codrul frate; Chiar de-i ”vitreg”, să-l iubim! *