Procesul Ironiei

Într-o țară-aproape dragă, Cu poporul cam pe targă, A-nceput un scurt proces, Cu miza pe cert succes, Contra ”uneia”, ce ”vie” Se ”dădea”: o Ironie. Procuroarea tot ”dădea”, Fără reticențe-n ea: -Ascunzându-și chiar și firea, S-a trezit, așa, aiurea, Să tot umble peste tot, Dând, la ”fapte”, peste bot, Nu-n sens fizic, se-nțelege, Ci-n aluzii tâmpe, blege, Căci este ”pornită”, zău, Să ”înțepe” cât mai rău, Și, să vezi, tupeu la ea: Vrea și-n cei sus-puși să dea… Apărarea, potolită, Cu vocea cam ”plictisită”: -Dar ce-a zis? Că ”una-alta”, Că ”pește” mai are balta, Că se-aleg, în veselie, Ministere pe ”chirie”, Că, de viață, mulți ”școliți”, Vin și pleacă liniștiși? Dar asta nu-i ironie, Ci statistică, ”hârtie”, Care chiar suportă multe, Chiar și pre-vestiri oculte, Proaste pentru cei ”mai-toți”, Adulate de mari ”oți”, Ce stau, pe la Stat, grămadă, Protejați, să nu se vadă, Că nu au ”lipici” la muncă, Și au mintea încă ”pruncă”. Ironie? Fugi de-aici! Că e ”practică”, nu zici?… Acuzarea -…fără minte, A ”jenat” și drepturi sfinte, Ca o simplă ”amărâtă” La ”acces” cam ”reținută”, Căci avem ”de-toate”, clare, Puse bine la păstrare, Lângă drepturi ”nevăzute”, Dar, de lege, prevăzute, Și mai zic că-i și-o ”haină”, Ce se scutură de vină, Motivând că face doar Ce fac ”pușii” în ”budoar”, Acuzând, un parlament, Că-i de-un haz ”curat”-dement. Cu ”actori-de-rând”, plătiți, ”Uimitor”, de ”umiliți”, Ce, în ironie, mor, Ca să scape mai ușor, Deci, ea nu-i deloc utilă, Într-o viața-așa debilă, Că-i ajută să ”răcească”… Și, atunci, cin-să muncească? Apărarea, -ea-i ”trăire”, Cam ”subțire”, la ”simțire”, Dar o viață-n amăgire, O cam ”scoate”, știu, din fire, Și, când hrana e de ”plâns”, Doare cert stomacul ”strâns”, Chiar dacă ea, cu-cu-vinte, ”Cucu vrea”, pare la minte, Și, n-ar trebui, nici aer, Să respire, ca un fraier De-orășean, sau ”sub-urban”, Fără masca de un ban, Și nici să trateze-un pom, Sau o floare, ca pe-un om… Deci, accept, că e ”pătată” De-astă viață vinovată, Și că ”rufele își spală”, Fără jenă, parcă-n boală, În „mizeria umană”, Ce tot ”cască”, de pomană, Gura la ”ce-ar-vrea-să-fie”, De halit, nu poezie, Care, dacă nu-i citită, Nu-i ”gustată”, nici ”simțită”, Ca o palmă, sau un șut, Sau ceva, da crunt durut, Ca o violență-n fond, Că ne învârtim în ”rond”, Dar concluzia firească, E, ca ea, să ”viețuiasacă”, Căci ne-aduce, zilnic nouă, Lapte, brânză, unt și ouă, Ba și ”spor” la judecăți, Când o facem ”terci”, bucăți, Chiar de batem ”apa-n piuă”, Dar bine plătiți, ”la ziuă”, Cu profitul cu ”temei”, Ca să-avem și pentru ”Zei”, Sau ”cu ora”, cum fac eu, De mi-e bine când mi-e greu… O ”jurată” Că, corect, Judecă și ”în dinrect”, Pune punctul pe un ”i”: -Vai de toantă, ”hi-hi-hi”!… O gonim de nu se ”vede”… Pe Pământ timpul și-l pierde, Luându-se de oameni buni, Ce fac din vorbe minuni, Și-alte multe pentru noi, Cum nu înțelegeți voi… Să-și ”ia valea”, decid eu; Să o ”țină” Dumnezeu!… *