Prost instinct și minte... vai

-facerea de bine-

Tot mai cred în oameni… Din instinct de prost. Mintea, mai ciufută, iar mă ia la rost. -De îți cer, la unii, le dai, că-s sărmani. Alții-și ”bagă mâna”, chiar de-s ”plini” de bani. Te revolți degeaba; promiți să te-abții, Dar prostia, frate, nu e doar de-o zi. Ascultam, ca tontul, ce degeaba-i spui, Că nuca, chiar cade, de o pui în cui. Încercam, nevolnic, s-o conving că nu-i Un Instinct aiurea… Ea o lua hai-hui: I: Vrea să facă bine… M: E-un nărod sadea… I: Dar la tine ”ține”… M: Asta-om mai vedea… Supărată foarte, s-a pornit să ”sape”, Și să-mi pună-n față, numai fapte calpe. Una după alta, ”greșeli” mi-a tot ”scos”, Ce, făcute-n bine, viața mi-a cam ”ros”. După ”săpuneală”, pus și la ”murat”, M-a-ntrebat blajină: -Ei, te-ai săturat?… Că-i dădeam dreptate, nu am vrut să-i spun; Instinctul se bagă: -Ești proastă-i doar bun. Strofocată, mintea nu îi dă dreptate: -Neghiobia, frate, nu duce departe. -Ia-n ascultă sor-o, se zdropși, pe drept, Instinctul ce, totul, îl credea corect: Uman este omul, nu poți să o negi. -Da, a fost odată… Până-a ”dat” de legi. I-a-nchis gura? Parcă… Îl simțeam tăcut. -Știi! Rămân cu tine! Asta mi-a plăcut. … Mintea mă obligă să gândesc, și-o fac, În limita legii… după bunul plac… *