Sărman ”cu ziua”

-și ”cu viața”-

Cu mintea ”îmbâcsită”, De grijile curente, Și vrerea ”obosită”, De faptele ascete, Un biet ”pălmaș cu ziua”, ”Cu viața” tot sărman, ”Bătea” la apă-n piua Trăirii, ca uman. Cu limba ”nădușită” De-atâtea rugi în van, Și mintea ”ruginită”, Tot așteptând un ban, Și-a-ntors, în soare, fața, Spre Cerul cam sus ”pus”, S-asculte-o clipă Cața, Cobind despre ”apus”.

Planând ușor, spre ”tipă”, Un Corb fugar o-njură, Înfuriat că țipă, Și, că-a lui hrană-o fură. La cârâitul sumbru, Brusc, liniștea se lasă, Și-un nor se-bate, sumbru, Pe-un Cer, ce, parcă-i pasă. Dar totu-i de fațadă, Un joc de-a ”uite nu-i”, Cu omul numai pradă, La ”locul” lui, de-l ”pui”. Mormântul gol așteaptă, Și-i răbdător, nespus. Să vadă cum se-ndreaptă, Spre el, țăranul ”dus”.

În vii culori de sânge, Pe arse arături, Plângând, el tot mai strânge Grămezi de uscături… *