Sfinxul și Babele

-în cântul libertății-

Dacă vîntul, fără milă, Cu ploi aspre n-ar lovi, Sfinxul drag, din vechea stâncă, Nemurire s-ar numi. Liniștit, semeț și mândru, Doar cu șoimii înfrățit, Ne-amintește peste veacuri: -Pentru neam eu sunt ”zidit”! A ”crescut” în munți, în taina Zeului dac mult iubit, Cel Zamolxe, ce Lumina, Din Vecie a sorbit. Ochii lui privesc prin nouri Viitorul neștiut, Dar e totuna cu stânca De popor cu ferm trecut. Gura, pruncilor zâmbește, Dar se-ncruntă la dușmani, Iar sub fruntea-n timp cutată, Gându-l duce la sărmani. I-a primit și la bejenii, Cu copiii-n cârcă duși, Și ca oaste nevăzută, De eroi, în glie ”scurși”. Cu-a românului iubire Și respect pentru bătrâni, S-a-”nsoțit”, cu-nțelepciune, Cu femei dintre străbuni. Într-o vreme când ”muierea” Era ”bună” doar ca-”aspect”, Omul simplu le-a zis ”Babe”, Ca dovadă de respect. Unii spun că-s cârcotașe Și se ciondănesc în vânt, Dar de vrei, simți vijelia Din al libertății cânt. *