Simple jucării

-căpoși- Într-un loc uitat de lume, Și, de soartă, urgisit, Doi copii și-așteaptă tatăl, Ce, mai ieri, i-a ”părăsit”. N-a plecat de bunăvoie; L-au luat ”mascați” urâți. Nu le-au spus când se întoarce, Când plângeau, mici, amărâți. Mama nu era acasă; Când s-a-ntors, a plâns și ea. A plecat să-i afle soarta; I-au spus, doar, că-i va fi grea. Zilele-au trecut, speranța, Și din el, azi, nu mai e. A rămas doar întrebarea: ”Până când?” Știa de ce. Da, furase să mănânce; El și ea, și cei copii. Încercase să muncească; Îl goneau ”domnii”-n pustii. Ferm convins, că iar greșește, Și-a-ncercat ”norocul-chior”; A ”căzut pe bec”, firește, Ca o pasăre din zbor. A lăsat în urmă jale; ”Casa” geme-n datorii. În vârtejul suferinței, Toți sunt simple jucării. Mama a plecat, să vândă Zarzavat, și ce-o mai fi, Căci, cei mici, tot vor mâncare… Ce să facă… dacă-s vii. Vina lor e că răsuflă; Pui de oameni sunt, în dor. Dragoste vor… și mâncare; Și, căpoși, trăiesc, nu mor. (situație rea lă)