Ștefan cel Mare

-cântă clopotele-

Numele, mulți l-au uitat, Doar că-i ”Mare” a contat, Căci a fost Ștefan cel Sfânt, Numai unul pe pământ, La răscrucea vântului, Și în crucea cântului, La poale de munți, stăpân, Și cu suflet de român. Turci haini, unguri și leși, Ce credeau că sunt ”aleși” Să-și întindă răutatea În toată vecinătatea, Au ”călcat”, cu ura lor, Munți, și ape, și ogor. Într-o vreme de bejanii, Târgoveții și țăranii L-au ales ca Domn iubit, Și-ndelung l-au proslăvit; Patruzeci de ani, plus șapte, El i-a ”păstorit” în ”noapte”, Și, cu-a plebei vitejie, A-ngropat dușmanii-n glie. Valea Albă s-a-nroșit, Războienii s-au trezit, Și-n prea multe locuri dragi, Pe eroi, crescut-au fagi, C-au murit pe-un fir de apă, Sau pe-un câmp, lângă o sapă, Prin păduri ”împoienite”, Și pe văi împădurite, Doar cu stele lumânări, Dar cu ochii-n liberi zori. Mănăstiri, biserici, schituri, Cu legende, și cu mituri, După lupte-a ridicat, Netezind ”Timpul stricat”. Pace-a vrut și, an de an, Înfloreau macii în lan, Amintind de-un sânge scurs, Pentru-al nației ”parcurs”, Iar răzeșii au nuntit… Nu prea mult… iar s-au jertfit. Au murit prea mulți străbuni, Din păcate, mult mai buni, Dar Moldova a rămas, ”Unitară”-n crâncen ceas. Sună clopotul? Nu, cântă Într-o zi, din vremuri sfântă, Pentru un Ștefan slăvit, Mare-n fapte, mult-iubit. (august, ziua lui Ștefan cel Mare)