Tabuuri: frica și moartea

-iepurele și omul-

Iepurele-a întrebat: -De ce ne e frică? Fiarele-au sărit în sus: -”Ordinea” ne strică…

Întrebarea chiar conta, Căci sensu-i i-nspăimânta, Și-nvârtea cuțitu-n rană, Răscolind străvechea teamă.

-Cum, mă țâcă, să-ndrăznești Liniștea să ne-o ”strivești”, Să răstorni precepte clare, Ce neagă frica-oroare, Și din minți, și din vorbire, Ca s-ajute la ”simțire”!?… Cum, tu-n viață-un aiurit, Să nu zic neisprăvit, Să trezești ”uitarea”-n noi, De teroarea ca de sloi? Unde crezi că te trezești, De-ai curaj să îndrăznești, Cel cuvânt să îl rostești, Și mă-ntreb, cum ”viețuiești”? Cum de poți să te suporți, Prost năpăstuit de ”sorți”, Cu povara-acum știută?… Ai deja crucea făcută.

-Dar întreb și eu, căci știu Că tot moare orice viu, Și atunci, de ce, crispați, Să trăim înspăimântați? S-o privim în ochi, direct, Ca pe-un sol, poate corect, Care să ne conducă ”sus”, Unde e și taica dus!

-Ești nebun? Uman nu ești. Ai în cap numai povești! Iepurii se duc în jos, În pământul de ploi ros, Ei n-au sărbători, sau Rai, Ci, ca ”dar”, doar șansa ”Vai!”, Dacă-apucă să-l exprime, Înainte de ”cruzime”, Căci esența vieții noastre Nu depinde, zău, de astre, Nici de otrăvite ”poame”, Ci de pofte, și de ”foame”.

-Nici o șansă nu avem?… -Să răbdăm, și să tăcem. -Dar murim nevinovați… -Robi suntem pentru-nbuibați. -Nu-i corect ce ne e dat… -Asta e, pricepe-odat!

Brusc, cu toții s-au ascuns; Teama-n oase le-a pătruns. Viața aruncase-un ”zar”; Se-auzise-un pocnet clar.

Ca morală, n-am cuvinte, Ca și omul fără minte, Ce, ”pleznind” de sănătate, Face totul pentru moarte. *