Undeva, în câmpul vieții i.a

-în umbra sorții-

Undeva, în câmpul vieții, Undeva, pe arătură, S-a săpat o nouă grapă; Viermii dau, flămânzi, din gură.

Liniștea e tulburată Doar de-un corb, tușind ades, Prea sătul de croncăneală; Vorbe, unii zic, de-”ales”. Lângă el, în umbra sorții, Cucul, terfelit în toate, Țipă-odată scurt, și tace; Nu prea mult, o oră poate. Tulburată din odihnă, Nu departe-n crâng, ciufută, ”Cucuvreaua” țipă-ntr-una; Nu c-ar fi, în cap, bătută. Un ciulin, țepos la gură, Și, la frunze, cam uscat, Vrea și el ceva, ce n-are; Fratesu-i, cu-n vânt, plecat. Strânsă-n el, o tufă-ncinsă, De-un fuior de aer vag, Tremură înfiorată; Cât pe ce să treacă-un prag. Gol, ca pacea din cuvinte, Care au, și n-au, un rost, Nu mai știe ce să facă; Și când bate, bate prost. Jerpelită-n bunăstare, Iarba stafidită zace, Cam călcată în picioare; E sărmană, n-ai ce-i face.

Țanțoș, un pământ mai reavăn, Ridicat ca un mor-man, Se tot bate-n piept, cu pumnul, Chiar de nu-i, ca noi, uman. -Ian uitați-vă la mine, De Cer, eu, sunt însemnat, Cu o cruce de lemn tare!… Dar de-o fi, și condamnat? Tot așa, și omu-i mândru, Că-i un membru, ridicat, Al umanității noastre; Cum? Uman? N-am spus? Păcat… *