Viață, ce mai... i.f.a

-vorbe de vii-

Ce să-ți spun? Cum e la noi?… Ei mai ”plini”, și noi mai ”goi”, Că suntem făcuți ”chiftele”, Când ei sug la ”acadele”, Noi ”sărați” și ”piperați”, Ei ca ”amplii” împărați, Ce, cu pofte ”în semnate”, Ne înfig, cu drag, în spate, ”Șișurile” de cuvinte, Ce, prin legi, ne ”scot din minte”, Și, cu ”drag-oaste” apoi, Ne tot ”scaldă” în nevoi, Și ne-oferă tot ce vrem, Ca să facem viața crem, Maronie chiar puțin, Căci nu pot să mă abțin, De ”rahat” ar zice unii, Dar nu-i credeți, sunt nebunii, Ce-s isteți și învățați, Nu ca noi, needucați, Și n-acceptă, zău, în pace, Practica de ”cum-se-face”, Ce-i impusă, ferm, de cei Ce se cred mari derbe-”dei”, Zei ce știu, ce ne-e mai bine Să n-avem, plini de rușine, Că tot înjurăm, ades, Interesul de sub fes, Plini de libertate-n gură, Mai ales cu cei ce fură Mai mereu, aleși de ”noi”, Cam, cu ei, de-același soi, Nu c-ar fi, ca noi, ei boi, Ci ca realeși ”ca noi”, Ferm convinși, cu întristare, C-adevăru-i în schimbare, Căci, cu-o gură îl rostesc, Și, cu-o sută îl răpesc, Că ai dreptul doar să ai, Ce vor ei, și sluj să stai, Să accepți blând și smerit, Renunțări la ce-ai dorit, Inclusiv la ”spus” idei, De-i consideri cam mișei, Și-n cuvinte de ”mersi”, Să-i suporți chiar zi de zi, Și să fii corect, cum zic, Adică cu ”ciocul mic”, Să nu ”cârâi” nici un pic, Că devine curent-tic, Și-o să-i plictisești de tot, Nu ce-adună pe la bot, La grămadă, în grămezi, De îți vine greu să crezi, Că-s întregi la minte-n cap… Iar o-ncurc; bine-i să tac. Nu rimează? Dar cu: ”țac!”, Urmat iute, de un: ”pac!” E-o soluție, mai știi, Căci prea mulți vorbesc, că-s vii. *