Vii suflete

-în cumpăna neputinței-

Împrăștiați pe la casele lor, cu sufletele cernite de iluzorii dorințe, oamenii se ”sting” în cumpăna neputinței, resemnați, cu lupta pierdută în viața de ”Ană”, în cuie de slove zidită, cu minți temătoare mereu, pierduți în uitarea blajină, ce-cearcă și inimi să vindece-n timp, și vine mereu, la bine și greu, cu-o șoaptă stingheră, de-a fi, și de-a vrea, și chiar, fără vlagă, iubiri nepermise, sau dor de mai bine, în cântec de gânduri, sau bocete stinse, să-nvie ”trăirea ” ca hrană de suflet.

Așa i-am văzut, Triști oameni de țară, În sate răzlețe, Uitate de ”vară”, Cu ”iarna” flămândă”, Ce-n spate îi cară, Și ”toamna” ca ”poamă”, Mai mult de ocară, Și-un alt anotimp, Ce-ncearcă să-i sară, Vii suflete-n stare, Sărmani, să tot moară.

Așa i-am iubit, ”Ieșiți” chiar din minți, Cu doruri mărunte, Dar inimi de sfinți. *