Brăduțul
Cerul se întunecase. Norii, încă neuniformi, acopereau soarele de amiază și se zdrobeau între ei, accentuând senzația de haos și incertitudine. Poate alții ar putea să găsească un anumit farmec în această dezlănțuire și înlănțuire de forme, aflate într-o continuă zbatere, gândi Irina. Ea avea sufletul prea greu pentru a observa altceva decât tristețea negurilor, cavaleri neștiuți ai tenebrelor, ce se învolburau în jurul crestelor și coborau apoi în vălătuci stranii spre ea.
Sprijinită de crucea mică, încastrată în stânca ivită golașă pe povârnișul ierbos, se abandonase uitării; vântul îi scutura, în zvârcoliri repetate, pletele negre, ce încadrau un chip de o frumusețe tainică, aparte, ce nu pierduse nimic din farmec, ca urmare a palorii neobișnuite a feței și a ochilor cenușiu-verzui, aburiți de lacrimi tăcute, strivite din timp în timp de gene prelungi, ce palpitau în tăcere. Privirea, nedefinită, urmărea jocul acelor micuțului brăduț, ce îmbrățișa stânca alături de un frate de-al său; doi frați într-o tulpină, dintre care unul frânt, probabil, de vitregia furtunilor.
Doar Irina știa ce se întâmplase. Știa și nu putea, sau nu voia, să uite, deși trecuseră luni de atunci.
O pală de vânt, mai puternică, rostogoli o pietricică pe lângă ea. Ca și atunci, în iarnă; dar atunci vântul i-a zburat mănușa. Laur a râs și s-a lăsat în jos, pe coastă, să o recupereze. A fost ca o nălucire. Mai aveau mai puțin de o oră până la cabana Mălăiești. Plecaseră cam târziu de la Izvorul Muntelui și se înserase. Laur mai trecuse pe acolo; cunoștea drumul, dar zăpada nouă acoperise poteca și făcea înaintarea mai dificilă. Trecuseră de punctul cel mai greu al urcușului și, pe o potecă de coastă, ocoleau, în coborâș prelung, spre cabană. De sus văzuse luminile la cabana pierdută între nămeții alburii și stâncile amenințătoare ale căldării glaciare.
Ea a țipat scurt. Laur nu a scos nici un sunet. Să nu o sperie? Să nu reacționeze și ea greșit? Nu a putut să mai afle răspunsul. Un pas greșit? A cedat zăpada sub picior? L-a dezechilibrat rucsacul înalt, cu cadru metalic? Nu știe. L-a văzut alunecând, rostogolindu-se, într-un iureș de zăpadă, pe panta ce se pierdea la peste 200 m în întunericul pădurii. O ridicătură albă, probabil o stâncă, străjuită într-o latură de doi brăduți, pierduți sub greutatea zăpezii, l-au reținut pentru o clipă; s-a prăbușit peste unul din brăduți, s-a agățat de el și l-a frânt. A mai alunecat câțiva metrii și s-a oprit. Nu mai mișca.
Irina nu știe cum a coborât până la el. Teamă pentru viața ei? Nu, nu exista decât el, pata neagră pe albul imaculat, cu bradul rupt, ca un sceptru al morții, în mână.
L-a strigat, l-a implorat, s-a rugat, a plâns și a țipat și l-a târât, cu unghiile înfipte în trupul lui și în crusta de ghiață de sub zăpada afânată, până la stânca pe care se afla brăduțul, rămas acum singur ca și ea. L-a simțit, dintr-o dată alături de ea, trist pentru „fratele sau dintr-o tulpină”, distrus violent. Noaptea se lăsa, iar ea tot încerca să găsească o sclipire de viață la el. Nu-l putea părăsi. Nu simțea frigul, iar lacrimile înghețau pe gulerul și pieptul canadienei. Și-a revenit treptat, cu senzația unui gol imens în jurul ei; tăcerea grea era ruptă doar de vuietul crengilor lovite de vântul sălbatic care se pornise și de trosnetul sinistru al vârfurilor brazilor uriași, rupte de dezlănțuirea stihinică. Vedea, cu simțurile anihilate, moartea naturii în jurul ei, dar nu o percepea; trăia un coșmar, fără speranța de a se putea trezi. . .
O nouă răbufnire de vânt o făcu să tresară. Pâcla alburie o înconjura cu un giulgiu în care se zbăteau umbrele vagi, fantomatice, ale brazilor din apropiere. Un fior o străbătu, făcând să se prelingă pe obrazul fraged lacrima ce-i stăruia între pleoapele întredeschise. Un scurt vârtej mișcă într-o frenezie tăcută crengile brăduțului. Acele lui o atinseră, dar nu simți nici o înțepătură, deși simțurile îi erau exacerbate la maximum; o simți mai mult ca pe o caldă mângâiere, ocrotitoare. Aceeași senzație ca atunci, în noaptea cea mai tristă. . .
A rămas toată noaptea lângă el, încercând să-l încălzească pierdută, cu trupul ei, învelindu-l ca pe un copil în crenguțele bradului plecat asupra stâncii și a ei. A ajuns a doua zi dimineața la cabană, ca o fantomă de gheață și zăpadă. Nu știa cine este și de unde vine. Vorbea cu iubitul ei imaginar și cu dragul ei brăduț care-l ocrotește. Au crezut că a înnebunit. Doar Doru, un vechi salvamontist, aflat în drum spre Cabana Omul, a înțeles că era în urma unui șoc puternic. A intuit din prima clipă că asistă, din nou, neputincios, la o dramă cu final parțial, pentru că o nouă dramă urma să înceapă pentru cea din fața lui când își va reveni. Au reușit să o determine să bea un ceai cald, cu vodcă. Nu puteau afla nimic concret de la ea. Nu mai ningea de câteva ore. Împreună cu Mihai și Emil, elevi din Sibiu veniți la schi, au plecat pe urmele fetei, sperând să afle ce s-a întâmplat; bănuia un accident.
L-au găsit la o distanță de cca. o oră și jumătate de mers de la cabană; era pe stâncă, sprijinit de brăduț, cu două crengi ale acestuia petrecute protector pe umeri. Murise de mult; o rană la cap. Au recuperat apoi rucsacul lui din vale și pe cel al fetei de lângă stâncă. Au anunțat autoritățile pentru formalități iar ulterior l-au transportat direct la Bușteni, unde între timp a fost condusă și ea în stare de semiinconștirnță.
Irina și-a revenit după 10 zile, la spital, la București, de unde era. Trecuse primul șoc. Devenea tot mai lucidă. Doru telefonase de mai multe ori la spital, inițial la Bușteni, unde o transportaseră prima dată, iar ulterior la București. Vorbise și cu ea. Îi mulțumise, dar nu ieșise din apatia generală, explicabilă în mare parte. Nu i-a cerut telefonul de acasă. După ce s-a externat, nu a mai căutat-o. O evitase conștient. Îi plăcea. Doctorul îl rugase să nu o facă; îi trezea amintiri tragice și exista riscul unei recidive, pe un fond psihic labil.
În primăvară a văzut crucea metalică fixată pe stânca unde murise prietenul ei și florile proaspete lăsate acolo. S-a interesat și a aflat că, încă din luna martie, Irina se angajase la cabana Poiana Izvoarelor. Zilnic pierdea ore în șir la cruce, muncind noaptea, ca să recupereze timpul cât a lipsit; ceilalți o înțelegeau. Unii afirmau că începuse să-și revină. Se plimba mult, vorbea singură cu ierburile și cu copacii, dar avea în rest o judecată perfect rațională. Nu accepta prietenii mai strânse și respingea cu agresivitate eventualele insistențe
Doru cobora de la Omul direct spre Poiana Izvoarelor, prin Brâna Caprelor. Se abătu din drum spre cruce, sperând în sinea lui să o întâlnească. Era acolo, fericită. Nu-l mai ținea minte cum arată. O umbră i-a trecut pe față când i-a spus cine este. Îl simțea, totuși, mai apropiat decât ceilalți; ca pe un frate, care i-a lipsit mereu. Agrea prezența lui. Discuțiile erau banale, despre vreme, munți, flori, ajungând la preocupări și pasiuni comune.
Doru evitase să abordeze problema prezenței ei aici, deși era lucrul care îl intriga cel mai mult. Figura lui îngândurată nu-i scăpă Irinei.
-Te văd reținut. Vrei să întrebi ceva și nu ști cum să începi, nu-i așa?
-Ai sesizat, sau ai intuit corect. Nu știu dacă fac bine, dar aș dori să încerc să clarific două aspecte ce mă frământă mai de mult. . .
Te rog. Nu-ți face reproșuri inutile. Mi-am revenit aproape complet din punct de vedere al. . . sănătății, termină ea după o scurtă ezitare.
-Ai evitat cuvântul „psihic”, nu-i așa?
-Da. După mine sunt perfect sănătoasă, dar alții mă privesc ca pe un om bolnav. Cred că nu este nici un impediment ca să mă întrebi ce vrei.
-Se refera la ziua când ai venit la cabană. Eu am stat permanent cu tine. Aiurai, vorbeai cu cineva nevăzut. . .
-Continuă te rog. Mă interesează și pe mine foarte mult, întrucât nu am decât amintiri vagi; mai mult senzații decât aspecte concrete.
-Vorbeai cu „el”, sau mai precis povesteai ce ai vorbit cu „el”. Reveneai obsesiv asupra unui moment, pe care nu l-am înțeles, deși am încercat și atunci să o fac. . .
-De ce mă ții în tensiune?
-Trebuie să-mi aleg cuvintele, ca să mă pot face bine înțeles.
-Ți-e frică să nu mă rănești?
-Nu-i numai asta. Vreau să înțelegi și tu ce spun. Pentru liniștea ta sufletească, țin să te asigur că nu am discutat cu nimeni aceste probleme. Revin la obsesia ta. El murise. Am simțit întreaga ta durere și revoltă. Nu concepeai așa ceva și nu ai acceptat-o nici un moment. Continuai însă-reține continuai-și nu reluai, să relatezi discuțiile tale cu „el”, după moartea lui fizică. Se refereau la aspecte existente după decesul lui, pe care el nu le mai putea percepe și deci nici comenta cu tine.
-Deci a fost real. O simțeam. Simțeam că am menținut contactul cu el după moartea lui fizică, dar toți mă considerau dezechilibrată și mă tratau ca atare. De ce nu mi-ai spus de atunci. M-ai fi ajutat mult. O! Cât de mult ași fi dorit să aud confirmarea ta atunci! Dar și acum mă bucur foarte mult.
-Doctorii mi-au spus că îți face rău orice referire la noaptea aceea. Nici eu nu știu cum ai putut rezista.
-Sunt convinsă că ei credeau că au dreptate, dar nu aveau.
-Deci susții că ai „discutat” cu el ulterior. . .
-Discutat nu este cuvântul potrivit, dacă te gândești că procesul avea loc doar la nivelul psihicului, al simțurilor.
-Când ai început și cât a durat?
-Nu știu. Nu-mi aduc aminte tot ce s-a întâmplat atunci exact. Ca să nu mă înțelegi greșit, îți precizez că după ce mi-am revenit la spital, am început să am acea senzație ciudată a unor amintiri trăite dar nu văzute de mine, acel sentiment clar că el nu a murit atunci și că am vorbit ulterior cu el. Îți dai seama cum mă simțeam? Eram în pragul nebuniei și nu aveam nici un element în sprijinul senzațiilor mele.
-Cred că pot să-mi imaginez. După ce te-ai externat presupun că ai venit la mormântul lui. . .
Da. De multe ori. Zile în șir am plâns pe piatra rece și am încercat să reiau un contact cât de mic cu el. M-am reântors la București și am studiat tot felul de lucrări de specialitate, dar rezultatele au fost nule.
-Atunci te-ai gândit să revezi locul unde s-a petrecut totul, pentru ca ambianța să sensibilizeze funcțiile tale parapsihologice. . . Sau pentru. . . altceva?
-Da, dar ce vrei să spui? se precipită ea cu o curiozitate nedisimulată. Ști ceva despre el și nu îmi spui?
-Nu, nu știu nimic despre el, dar ți-am spus că vreau să clarific două lucruri. . . Primul: veridicitatea discuției tale cu el. Al doilea: Unele cuvinte „scăpate” de tineîn timp ce i te adresai lui; îl numeai „iubitul meu. . . ”și mai urma un cuvânt. Îți amintești care era acel cuvânt și de ce-l foloseai?
-Nu, zise ea, parcă absentă, dar tensionată. Așa îi spuneam, dar foloseam numele lui. Nu mă ține pe jăratec. Care era acel cuvânt?
-Nu știu dacă îți fac un bine sau un rău. . . Cuvântul era „brăduț”
-Brăduț. . . ”iubitul meu brăduț”. . . Nu-mi amintesc. De ce „brăduț”?
-M-am gândit mult la asta și pot face doar o supoziție. În noaptea aceea, tu nu ai stat cu el decât la stânca de aici, străjuită de acești doi brăduți dintr-o tulpină. Unul s-a rupt când a căzut el. Durerea omului a fost simultană cu durerea „fraților”; înfrățiți în moarte, cei doi au supraviețuit în cel rămas, cel denumit de tine. . . Asta-i tot. Cred că am înnebunit și eu.
Irina tăcea. Ochii verzi priveau în gol.
-Ce e cu tine, zise Doru speriat?
-Nimic. Nimic. Ultima speranță. . .
-Nu o lua chiar așa. Trebuie să fi realistă. Poate fi o aberație, o fantasmă.
-Poate, dar poate fi și ultima speranță. Durerea are nevoie de speranță. Te rog, încearcă să-ți amintești tot ce am spus atunci. Este foarte important pentru mine. M-au tratat să fiu rațională, înăbușind subconștientul. . .
Ea revenea mereu cu întrebări pentru noi detalii. Au rămas mult timp împreună.
El a plecat.
Ea a rămas.
Nu au mai vorbit de atunci.
-Ce cauți aici? Ce vrei?
-Pe tine. Doar pe tine. Ți-am răspuns la întrebări. Este absurd să așterni zilnic flori moarte la piciorul unei cruci ruginite, pentru a menține vie o iubire dispărută.
-Îți interzic…
-Mi-ai tot interzis. M-am săturat de toată nebunia asta în care te complaci. Trebuie să te trezești. Dacă nu vrei, te voi obliga să înțelegi realitatea. Pricepe odată pentru totdeauna că el a murit, iar tu trăiești. M-ai respins mereu, deși am încercat să-ți arăt cât țin la tine.
-Nu te amesteca în viața mea. Ai destule alte fete la dispoziție și după cum știu, nu ai avut niciodată rezerve în acest sens.
-Da, dar la tine țin altfel.Ai devenit o obsesie, un scop în sine. Vei fi a mea, fie că vrei, fie că nu.
Făcu un pas spre cea care, din instinct, se trase în spatele brăduțului, ca și cum acesta ar fi putut să o apere. Mâna îi atinse o creangă, care, scăpată ca dintr-un arc, se destinse într-o lovitură seacă peste fața lui Petre.
-Blestemat-o! mârâi el și, cu fața aprinsă de durere și ură, apucă furios cu amândouă mâinile creanga verde și încercă să o frângă.
-Nuuu! strigă ea, repezindu-se la el cu forța inconștientului.Îl izbi cu amândouă mâinile în piept, răsturnându-l. Dezechilibrat, acesta alunecă și se opri câțiva metri mai la vale, pe panta abruptă, în patru „labe”.Privi cu o ură sălbatecă la ea, scrâșnind din dinți.
-Nu-mi vei scăpa. Puteai să mă omori, ticăloaso.
Încercă să se ridice în picioare, dar panta prea mare îl readuse în poziția inițială. Începu să se cațere spre stîncă.
Într-un reflex inconștient Irina o luă la fugă pe pantă, spre poteca mai largă, care ducea către marginea pădurii. Nu-i era atât teamă pentru ea, cât pentru brăduț.Ea se putea apăra, dar el nu. Atrăgea din reflex primejdia asupra ei, ca animalul care-și apără puiul, oferindu-se el drept pradă. O scurtă privire înapoi o convinse că Petre a uitat de brăduț și vine după ea. Era conștientă că nu putea ajunge pînă la cabană înainte să o prindă el, dar voia să fie cât mai departe de cel drag.
A ajuns la potecă la câțiva metri de primii copaci. Nu a simțit vântul, dar a văzut zbaterea înfrigurată a brazilor. Un vuiet surd a străbătut coasta. S-a aplecat ca să poată trece pe sub crengile care, mișcate parcă de o pală de vînt, s-au ridicat ca aripile unei păsări uriașe, făcându-i loc. Petre era deja pe cărare și se apropia; îndepărta cu mâinile crengile care-și continuaseră mișcarea, aplecându-se până la pământ. Irina fugea în continuare; nu avea altă șansă decât cărarea. Abruptul din dreapta și stâncile ce se ridicau printre trunchiurile uriașe, doborâte de furtuni, din stânga, nu-i lăsau altă șansă. Alerga.
Un scârțâit lugubru îi atrase privirea spre un brad imens, aproape uscat, aflat puțin mai în față, pe partea stângă a cărării. Cădea., cu rădăcinile mușcând din pământul negru, în timp ce crengile imense se zvârcoleau în aer, ca niște brațe uriașe, monstruoase, adevărate sulițe ucigătoare.
Nu avea timp să treacă pe sub el înainte să cadă peste cărare, dar își continuă alergarea, într-un gest de sinucidere.
Într-un zgomot infernal de crengi rupte, uriașul se opri aproape la orizontală, sprijinit de doi brazi vânjoși, care parcă-și uniseră crengile în acest scop. Ramuri uscate, rupte, cădeau ca o ploaie, dar hățișul periculos se oprise la cca 2 metri deasupra cărării, permițîndu-i ei să-și continue cursa, terorizată de violența și bestialitatea care putea zace în om.
Petre văzuse de la mică distanță scena. O clipă îi fusese teamă că scapă „prada”, când Irina, după o scurtă ezitare se repezise spre copacul care cădea. O dorea vie, arzătoare, nu un cadavru inert. Nu forță ca să o ajungă imediat. Cunoștea bine drumul. Calculă să o ajungă la următoarea lizieră a pădurii, pentru a nu o determina să facă vre-un gest necugetat.
Irina tocmai trecea, sufocată de oboseală, de un cot al cărării, când a întors capul să vadă ce se întâmpla. Într-o fulgerare, văzu poteca barată de trunchiul prăbușit peste strigătul de groază al celui ce fusese Petre.
Legea nemiloasă a pădurii dăduse și executase verdictul.
Bătrânul brad murea, cu ultimele rămășițe de viață pâlpâind în plăpândele lujere ale unor crenguțe încă verzi. Zdrobise în vrerea-i sinucigașă viața unui om, ca să apere o altă viață.
Irina simțea asta; nu știa cum și de ce. O lacrimă-i încețoșă privirea. Cei doi brazi care sprijiniseră trunchiul uscat își aplecaseră crengile ca un ultim omagiu adus „bătrânului” și propriilor ramuri sacrificate, sfârtecate de căderea acestuia.
Ea s-a apropiat înspăimântată, îndeajuns pentru a constata , fără dubii, că Petre nu supravițuise acelei dezlănțuiri furibunde, neânduplecate.
Crenguțele verzi ale uriașului prăbușit palpitau într-un tremur ușor. Ea se apropie mai mult și, într-un gest inconștient, luă în mână vârfurile uneia și mângâie acele care se cuibărisertă în palma ei. Irina duse la buze ramura plăpândă și, cu un lung sărut, le mulțumi. Ca un copil răsfățat, râzgâiat, toate se destinseră și se aplecară, într-un ultim suspin.
Ridică încet capul. O liniște absolută domnea în pădurea atât de neliniștită cu câteva clipe mai înainte, ca un tainic priveghi. Era o liniște care punea treptat stăpânire și pe ea. Se simțea ca un prunc ce adoarme la sânul mamei, după un vis agitat.
O zvâcnire scurtă, simțită de ea ca o repulsie a gingașelor crenguțe pe care le lăsase libere, o făcu să tresară. Aplecată, le mângâie din nou, iar ele se ascunseră mai bine în micuța ei palmă. Se împotriveau unui suflu străin, cu ostilitatea neputinței.
Senzația transmisă o percepea cu claritate; ceva le amaenința, iar acel ceva nu putea fi decât Petre. Ca și cum ar fi fost necesară o certitudine, cu o nouă zvâcnire, crenguțele se „stinseră”, într-un ultim, suprem sacrificiu, de autoexterminare, în fața imposibilității de a se opune unei evoluții nedorite.
Irina privea trunchiul prăbușit și crengile martire plângând.
Atenția i-a fost atrasă de lujerul prelung, cu scăpărări intense de verde închis, ce se încolăcea pe trunchiul zdrobit , printre ramurile frânte. Zbaterea lianei, cu o ultimă rădăcină înfiptă în pământ, îi confirmă suspiciunea. Ceva din Petre va supraviețui.
Din nou nu se mai gândea la ea; ei nu mai putea să-i facă nimic. Durerea o săgetă în inimă. Ei nu, dar lui ? El era neajutorat, iar distanța nu era prea mare… Anii vor trece în defavoarea lui. Liana și descendenții ei vor trăi mai intens, cu posibilități mult mai mari de înmulțire și extindere. Ei nu-l vor ierta pe el. Acum, când vor avea și un „limbaj” comun, vor ști mulrt mai multe unul despre altul, iar el era defavorizat.
Ea putea decide să distrugă liana și să-l salveze…Însemna însă să-l condamne la „neființă” pe Petre. Avea oare dreptul? Cum va trăi și gândi ulterior? Întrebările cădeau grele, ca păcatele nemărturisite. Gândurile i se învolburau…
-Legea…. legea… ,auzea, sau simțea. A ucide ca să supraviețuiești, nu e crimă, e Legea …Legea…
-Nuuu…! izbucni strigătul ei cu disperarea neputinței.
Se strecură printre ramurile uscate, sări peste trunchiul salvator și se îndreptă, cu un pas nesigur, spre crucea unde o aștepta brăduțul ei. Nu-l auzea în vuietul senzațiilor noi, intense.
Pasul deveni mai sigur, sub impactul Deciziei…
Doi turiști, plecați în d.a. aceleiași zile de la Mălăiești, s-au reântors și au adus vestea morții lui Petre. Ei au încercat să-l scoată de acolo, dar nu au reușit. Doru și alți doi salvamontiști din echipă, dotați cu toporiști și fierăstrău, s-au deplasat și l-au recuperat de acolo; L-au scos cu dificultate. Au degajat și poteca pentru a-l putea transporta la cabana Poiana Izvoarelor. Cu lovituri scurte de toporișcă Doru a tăiat în final o liană și ultima rădăcină care mai ținea trunchiul prăbușit, reușind, împreună cu ceilalți doi, să-l dea puțin la o parte din drum, ca să se poată trece.
A doua zi au găsit trupul Irinei culcat cu capul pe un smoc de iarbă sub brăduț; era fără viață și fără vre-o urmă de rană. Zâmbea. Pe stâncă, după numele lui Laur, zgâriase: …”și iubita”.
Au ridicat-o cu grijă și au transportat-o la cabană.
Doru a mai privit o dată în urmă, spre locul unde va aduce o cruce sculptată de el, cu grijă și iubire.
Brăduțul se înălța deasupra stâncii în compania fratelui său rupt, uscat până atunci, dar pe trunchiul căruia se ivise peste noapte un mic ram de culoare verde, ca ochii cuiva, semn că viața a învins din nou.
Tristețea i se citea pe față.
-Rămâneți fericiți, murmură el.
Localnicii au denumit locul „La crucea iubirii” și povestesc despre lăstarul verde, răsărit peste noapte din trunchiul rupt, uscat, al unuia din brazii îngemănați.Spun, dar mulți nu cred, că doar cei doi brăduți cunosc întreaga poveste, dar că nu o spun decît celor aleși și puri, celor ce-și pleacă duios capul pe stânca rece și uită puțin timp cine și ce sunt.
George Rogoz