Lacul “Lor-ei”
Lacul se întindea majestuos pe valea largă de la poalele munților, pierzându-se în depărtare, printre muchiile stâncoase ale culmilor ce se prăbușeau în apa cristalină, cu irizații ciudate, aflată permanent într-o mișcare imprevizibilă; era feeric.Era ciudat. Îi plăcea, deși ar fi trebuit să-l urască; I-o răpise pe Ea, singura ființă care-l iubise și pe care o iubise cu o patimă greu de închipuit. Gândul la ea îi sfâșie din nou sufletul. Trecuse mai mult de un an de la ultima expediție aici, când avusese loc tragedia.
Nu-și putea explica nici acum ce s-a întâmplat atunci. Ea era o înotătoare excelentă, iar Lacul, deși cu adâncimi imense în unele locuri, nu era agitat. O particularitate a lui o constituia faptul că era lipsit de orice formă de viață subacvatică. Nu era agitat preas mult nici pe vânturi puternice, datorită și unei densități crescute, inexplicabile a „apei”. Nici măcar plantele nu s-au putut adapta neobișnuitelor condiții.
Ea plecase să facă unele analize ale apei și să înoate puțin; așa lăsase vorbă unui coleg. El urcase împreună cu alți doi membrii ai expediției pe munte. Spre seară, când s-au întors, el a plecat după ea; întârziase mai mult decât de obicei.
Trusa și hainele ei se aflau pe mal, pe o stâncă plată, ce se prelungea câțiva metrii în apa ce nu depășea acolo mai mult de doi metrii adâncime. Ea nu se vedea pe lac.
A strigat-o de nenumărate ori, fără nici un rezultat. Crezând că s-a îndepărtat prea mult, a pornit, pe malul stâncos, abrupt pe alocuri, să o caute. Nu a găsit-o. Îngrijorat, și-a anunțat colegii. Ore și ore în șir au căutat-o zadarnic de-a lungul malurilor, chiar și după lăsarea întunericului. Cu greu s-a lăsat dus de ceilalți; foarte greu. Era epuizat și aproape inconștient.
Și-a revenit după aproape trei săptămâni de spitalizare; parțial. Nu putea uita și concepe că ea a dispărut. O mai căutaseră câteva zile, dar, resemnați, au trebuit să accepte situația. El nu-și revenea și trebuia dus cât mai repede la un spital. Au întrerupt expediția pentru a nu-l pierde și pe el.
Ce greu au trecut lunile. A revenit cu următoarea expediție, pe care s-a străduit să o urgenteze cât a putut.
Se uita la lac și, uimit, constată că toate neliniștile l-au părăsit brusc, lăsând în loc o stare de „ împăcare sufletească” greu de imaginat. Pe drum a fost la fel de tensionat. Doar Lacul i-a putut crea această deconectare totală. Parcă hipnotizat privea concentrat jocurile de lumini și culori ale undelor translucide. Lumina crepusculară accentua mirajul. Se așeză pe stâncă și atinse apa cu mâna. Straniu; parcă ar fi mângâiat-o pe ea și reciproc. Ezita să scoată mâna din apă, savurând senzațiile ciudate.
-Înnebunesc… se auzi spunând cu glas tare.
Intensitatea senzațiilor se accentuă când un val micuț se „urcă” pe mână, spre umăr. La rândul lui mângâie cu cealaltă mână micuțul val care nu mai revenise în apă, rămânând, sprijinit de alte unde, deasupra cotului său.
-Înnebunesc, repetă. Ce se întâmplă cu mine? Dacă închid ochii o simt pe ea…
-Ea…ea…,repetară mii de voci cristaline în mintea lui.
Micuțul val căzuse și se cuibărise în palma care îl ajintase; parcă savura căldura mâinii sale tremurânde. Îl simțea ca pe un sân fraged de femeie; al ei…Aplecă ușor capul și-și lipi obrazul de el, stăpânindu-și cu greu tendința de a-l săruta, sau mai precis de a-i întoarce sărutul pe care-l simțise pe colțul buzelor sale uscate. Ea era acolo, nevăzută și neauzită, trăind doar prin simțurile lui…
Un alt val se arcui, într-un prelung curcubeu de lumini și-l atinse ușor pe cel din palma lui; urmă apoi un altul și altul, într-o unduire lentă, continuă.
Credea în continuare că visează, sau că are halucinații.
Ca în adierea unui vânt ușor, undele se ridicau, se îmbrățișau și conturau silueta unei femei goale, a unicei femei care exista pentru el. Era ea, cu ochii ei verzi și părul căzut în valuri pe trupul translucid, fantomatic. Se aplecă deasupra apei și simți îmbrățișarea și sărutul ei plin de pasiune. Îi răspunse la fel și o strânse disperat în brațe, simțind cum o pierde în șirul de lacrimi ce se întorceau la mama lac.
O auzise, sau își închipuise că o aude spunând:
-Iubitul meu…
Așa îi șoptea ea în clipele de tandrețe. El nu a putut scoate nici un sunet.
-Așteaptă-mă…așteaptă-mă…repetase ea înainte de a dispare complet.
-Unde…unde…strigă pierdut.
I se părea, sau chiar auzea ceva…
-Aici?…aici?…repetă el cu glas strangulat ce i se păruse că înțelege.
Micuțul val, rămas incredibil pe mâna sa, își accentuă parcă strângerea, ca un răspuns:
-Aici…aici…
-Aici…acum…? vru el să se convingă.
-Da…da…se neliniști micuța unduire.
-Așteaptă…așteaptă…îl săgetă fiorul rece ce se zbătea să plece, sau să mai stea.
Cu ochii în lacrimi se aplecă și sărută micuțul val, simțind fiorul unei despărțiri nedorite, dar și al așteptării nedefinite.
A vrut să-l ia din nou în mână, dar el se prelinse încet și dispăru în uniformitatea undelor neliniștite.
A luat un pumn de apă și s-a clătit pe față, ca pentru a se trezi. Efectul a fost invers; o mângâiere catifelată, care-i închise ochii, ca un sărut al despărțirii.
Ud, s-a ridicat parcă fără voie pe stânca — străjuia malul. S-a întins pe marginea ei, cu o mână atârnând deasupra apei. Dacă se apleca mai mult o putea atinge pe ea prin ea. Se juca apropiind și ridicând degetele, fără a le cufunda în apă, evitând câte un val care încerca să i le ude. Nu mai dorea un val; o dorea pe ea, din nou, chiar și pentru câteva secunde.
„Lungi clepsidre ară timpul, nesfârșit de îndoielnic” îi reveniră în minte versurile nescrise, gândite cândva. Auzise sau doar simțise vocea…
-Te voi aștepta…, strigă el deodată, ca și cum s-ar fi adresat luminii ce dispărea, în depărtări, după crestele întunecate.
-Ta…ta…ta…răsunară ecourile reale și în mintea sa.
-Iubita mea…iubita mea… repeta el într-una…
Șocul momentelor trăite își făcu efectul cu întârziere, iar el și pierdu conștiința într-un ultim strigăt, ca o chemare adresată infinitului.
Valurile se ridicau și coborau într-un dans aleatoriu, atingând mâna ce atârna inerta deasupra apei. Vroiau să-i spună ceva, sau poate îi spuneau.
Era o poveste ciudată, incredibilă, frumoasă dacă nu ar fi fost tristă, tristă dacă nu ar fi fost optimistă, plină de speranțe dacă n-ar fi fost plină de durere: fericirea unuia prin nefericirea multora.
Dacă el o înțelegea? Cu greu, căci ea suna, trunchiat, așa:
A fost demult când s-a creat
și-în văi de munți a existat…
El a crescut prin cei ce sunt
și s-a extins prin cei ce-s duși…
Trăiește-n el și cel ce moare…
și toți sunt unul în vâltoare…
Te du, învață să revi
e loc în timp și e momentul…
Trăiește fără- exista….
și cel ce lasă-n urmă gol…
De ea va fi, ea va iubi…
de voi veți fi, voi veți trăi…
Și-a revenit târziu, odată cu lumina zorilor. Totul era confuz în mintea lui. Nivelul apei crescuse inexplicabil. Trebuia să se reântoarcă la bază, să-și ia echipamentul de campare. Erau cu siguranță îngrijorați, deși le spusese să nu-l aștepte, că poate rămâne „sus”. Acum dorea să revină și să stea cât se putea de mult pe malul lacului; ei vor înțelege.
Poteca trecea printr-o viroagă mlăștinoasă, separată de lac printr-un pinten stâncos, nu prea înalt. Preocupat și neatent, nu a mai ocolit pe marginea ei și a tăiat-o de-a dreptul. A lunecat și a căzut, până la piept, în nămolul cleios. A încercat să iasă, dar a văzut că se scufundă și mai tare. Nu avea de ce să se apuce. Pe celălalt mal, la cca. 10 m era un copac aplecat peste apă, dar nu putea ajunge la el. A strigat de câteva ori, dar apoi a renunțat. Era singur și nimeni nu-l putea ajuta. Colegii erau departe, mult prea departe.
Cei mai apropiați erau membrii unei mici comunități sălbatice, izolate, care locuiau pe o vale paralelă cu cea pe care urcase și urma să coboare acum el. Aceștia însă considerau lacul blestemat și-l ocoleau de la distanță, evitând să se abată prin zonă; cei ce o făcuseră, dispăruseră fără urmă, ca și ea. „Blestemat” spuneau ei și refuzau să pronunțe numele lacului, care ar fi adus nenorociri pe capul lor. Așa a rămas lacul cu denumirea de Lacul. Era conștient că nu putea avea nici o speranță legată de ei.
A încercat totuși și mai strigă de câteva ori, dar efortul l-a făcu să se miște puțin și să se scufunde cu încă 3-4 cm.
Nu se putea nici târâ, căci orice mișcare îl scufunda mai mult și-l condamna mai repede.
„Ce moarte stupidă” s-a învinovățit singur.
Se gândea mai mult acum la ea, în speranța de a o revedea în „visul treaz”, cum l-a considerat el. Ea îl va aștepta și el nu va mai reveni. Ar fi putut rămâne la lac și fără hrană o zi-două. Acum era prea târziu pentru regrete. O „simțea” pe ea cel mai aproape. O strigă instinctiv, deși își dădea seama că este inutil și că ea nu avea cum să vină, oricât de mult o dorea el. O chemă o ultimă dată, într-o speranță nesăbuită, inconștientă, vecină cu nebunia.
Un zgomot nedefinit se auzi dinspre lac. Era ca și cum un val uriaș s-ar sparge de stânci. Venea dinspre pragul de cca.5 m înălțime ce despărțea mlaștina de lac.
„Asta ar mai lipsi” s-a gândit el. ”Dacă este vre-un cutremur și trece apa de prag, nu mai am nici o șansă și mor înecat, sau struvit de stânci.”
Cu groază a văzut cum un val uriaș s-a ridicat deasupra pragului și, într-un zgomot infernal de stânci sfărâmate, s-a prăbușit spre mlaștină. Apa, atât de blândă și catifelată cum și-o amintea el, era acum tulbure și furioasă, ca un infern dezlănțuit, la câțiva zeci de metri de el.
Instinctiv a închis ochii, dorind să o mai vadă o dată, cu ochii minții, pe ea, înaintea impactului. Și-a amintiz-o clar pe cea din seara trecută, translucidă, splendidă…
Câteva secunde și…
„Acum”…
Nimic…
Se încordă și strânse pleoapele, așteptând viitura.
Un zgomot de crengi rupte și plescăit de apă lovită sălbatec l-au făcut să deschidă ochii.
Trunchiul prăbușit al copacului de pe mal se afla la câțiva metrii de el, dar unele dintre crengi erau aproape. Cu o mână, iar apoi și cu cealaltă, s-a agățat de ele cu disperarea înecatului. Forța disperării l-a ajutat să se smulgă din noroi și să se târască de-a lungul unei crengi mai groase spre trunchiul stabil.
Ciudat, apa nu crescuse în zona unde se scufundase el, dar malul pe care se aflase copacul era rupt, prăbușit. De abia acum apa a început să crească și sub trunchiul salvator, pe care se odihnea, tremurând după efortul depus și tensiunea încercării. Fără prea mare greutate s-a târât pe trunchi, a escaladat rădăcinile imense smulse, sau rupte și a ajuns pe malul nu prea înalt, amenințat acum de creșterea apei.
Cu gândul la miraculoasa sa salvare, cu apa crescând în spatele său, a urcat puțin pe mal, spre o potecă aproape invizibilă pentru un ochi neexersat, făcută probabil de animalele sălbatice în căutare de apă. A urmat-o. Poteca se abătea spre dreapta, spre un mic luminiș, mărginit de stânci înalte. Se gândea numai la ea și la salvarea lui incredibilă, când piciorul i-a călcat în gol. S-a rostogolit și s-a prăbușit câțiva metri, într-o cavernă stâncoasă.
Durerea ascuțită din coate și din palme era întrecută doar de cea a piciorului stâng, rupt puțin mai sus de gleznă. Cunoștea durerea; o mai avusese o dată; tot stângul. Își blestemă neatenția. Într-un picior, sprijinit de perete, cercetă caverna în care căzuse. Pereții, aproape verticali, nu-i dădeau nici o șansă să-i escaladeze fără ajutor, chiar dacă ar fi fost sănătos.
-Din lac în puț, mârâi el sarcastic; și la propriu și la figurat.
Îi venea să se dea cu capul de pereți, pentru prostia lui, dar era prea târziu. Soarta nu ținea cu el. Parcă îl împiedica să plece de lângă lac. S-a gândit la valul și copacul salvator. Aici nu era nici un copac pe lângă stâncile din apropiere, care să cadă și să-l mai salveze o dată. A privit în jur, iar panica l-a cuprins treptat, agravată și de durerea tot mai puternică din picior. S-a așezat jos, pentru a mai calma puțin durerea și prntru a putea gândi limpede.
Un susur s-a auziz de sus. Stropi de apă au început să cadă, urmați apoi de un întreg șuvoi.
„Apa”, îl străfulgeră un gând. „Nu de copac, ci de apă am acum nevoie. Dacă este suficientă, ar putea umple caverna și aș putea ajunge la suprafață, unde mai am o șansă să mă salvez”.
Simțea deja „îmbrățișarea” rece a apei care creștea continuu. Avea din nou senzația, sau se autosugestiona, că ea îl îmbrățișează, dar era o îmbrățișare tristă, resemnată, de rămas bun…
Apa creștea încet. Se menținea cu ușurință la suprafață, de parcă altcineva l-ar fi susținut. Într-un freamăt nedeslușit de senzații, ca în transă, au trecut minute lungi. Nici nu și-a dat seama când a ajuns la buza stâncoasă de unde se prăbușise; apa o depășea deja cu câțiva cm. Creștea continuu, ridicându-se odată cu el și purtându-l spre următorul prag de stânci. Căldarea în care se afla permitea un acces mai ușor pe partea stângă, spre valea în care trăia micuța comunitate sălbatică.
A privit în spate, spre locul unde a fost mlaștina. Nu se mai vedea nimic în afară de apă; apa care l-a salvat miraculos și a doua oară, dar care acum se pregătea să distrugă o întreagă comunitate. Nu mai simțea nimic aproape, dar nu putea uita „tristețea” îmbrățișării din grotă. Își simțea inima goală, sfâșiată, ca atunci când a pierdut-o…
A reușit fără probleme să se cațere pe o stâncă, pe malul stâng și de acolo să se târască puțin mai sus. A estimat că în ritmul în care urca apa va mai dura câteva ore până să ajungă sus și să se reverse în canion. Îi plăcea să fie lângă ea; apa îi făcea bine la picior. Nu mai dorea să fugă.. Va urca și el pe măsură ce creștea și ea. Din nou o simțea aproape pe ea. Epuizat după efort și contactul prelungit cu apa, pierdea treptat contactul cu realitatea, în timp ce, un subconștient „activat” de ceva neștiut întregea, în mintea lui, o poveste tristă.
Lacul era, într-un fel, viu. Asimila energie din materia vie vegetală și animală, inclusiv umană. De aceea nimic nu putea supraviețui distinct în el. Prin asimilare, prelua personalitățile celor digerați, într-o conștiință colectivă. Avea nevoie permanent de surse noi de energie. O ființă asimilată avea nevoie de energie de același tip, pentru a-și întări sau intensifica materializările temporare fantomatice.
Conștiința colectivă nu avea nici un interes să stimuleze materializările personalizate, cum a fost cazul ei. Capacitatea ei energetică era limitată. De aceea nu a rezistat decât câteva secunde.
Tot ea l-a salvat. Ea, cu unele prietene, au constituit valul uriaș. Totodată, pentru o nouă intervenție, a motivat și generat migrația spre alte spații vitale, fapt ce a presupus însă un consum energetic și mai mare. Ea a doborât copacul și l-a împins spre el; ea l-a ajutat și tot ea s-a epuizat urcând panta și coborând în caverna unde se prăbușise el. De aceea era tristă. Nu-l mai putea ajuta, sau vedea ulterior, fără noi rezerve bioenergetice umane. Unica soluție era comunitatea din defileu și o viitură care să „măture” totul din cale, până în valea următoare, unde urma să se restabilească unitatea lacului.
Ea a vrutt, sau a fost „atrasă” de lac; nu știa precis. Oricum, acceptase. Îl dorește lângă ea.. Cei din vale nu aveau șansa opțiunii; vor fi distruși inevitabil….El…
Își rvenea. Frânturi de idei se închegau în tăcere.
Ea, el, satul… Pericolul…
Se gândea că doar el ar putea să-i anunțe. ..
Dar ce ar putea să le spună ca să-l creadă? Nimic. Chiar dacă va ajunge la ei îl vor considera nebun. Ar fi putut încerca dacă n-ar fi fost piciorul rupt.
Dar ea, care se disipa tot mai mult? Va dispare poate pentru totdeauna. Nu suporta să o mai piardă odată.
-Nuuu!… se auzii el, sau totul în jur stigând.
Analiza intens variantă după variantă. Cădeau toate.
Rămânea una singură, cea din prima poveste. Sensul ei era acum mai clar pentru el: sacrificiul. Dacă primele afirmații erau valabile, atunci trebuia să fie corectă și ultima, care se referea la ei…
Ea nu mai putea reveni în lumea lui, deci rămânea o singură posibilitatea, care ținea acum numai de el. El nu știa însă cum să ptocedeze, dar ea da. Cum îi va comunica decizia lui și cum îl va sfătui ea să o facă? Tot nu știa. Ea nu putea fi departe de el, dar era prea epuizată pentru a încerca o nouă materializare. Nu-i nimic. Îl va „simți” și va ști că dorește să rămână cu ea, mai fericiți și mai puternici…
De ce să fie un Lac al Groazei și nu unul al Iubirii? Nu le vor mai trebui noi materializări, iar Energia Colectivă le va fi arhisuficientă pentru a fi oricând și oriunde; împreună.
-Împreunăăă… răsună strigătul lui peste culmi și văi.
Un pas…doi…și Lacul Lor-ei a fost străfulgerat de un trup ce se disipa în tainice îmbrățișări și-n Iubire.
Gheorghe Rogoz