Pisoiașul
(zona crepusculară)
Soarele de început de octombrie zambise încă blajin, cu căldură, văilor înverzite și crestelor semețe ale Munților Retezat, care se profilau în zare, dincolo de culmea abruptă a Orlei.
Satul îsi răsfirase casele după legi necunoscute, îtr-o armonie deplină cu fânețele largi și grădinile stufoase, intersectate într-o retea abracadantă de garduri de bârne, cu rare uluci și dese pârleazuri.
O mogâldeață țâșni dinspre viroaga ce-și întindea ostenită coastele pe zidul zdrențuit al pădurii rezemate de sat, nu departe de ultima casă, pe care soarele îsi arunca întotdeauna razele de rămas bun.
-Mamă, mamă! Uite ce am găsit…
Maria ieși alene din casă, ștergându-și mâinile pe șorțul alburiu; în lipsa altui ajutor, cum rămăsese stabilit, spălase tot singură vasele. Marin ațipise obosit, iar Ioana, care o strigase, tocmai se întorcea din hoinăreală.
-Decât să umbli atâta, mai bine îmi dădeai o mână de ajutor la bucătărie. La anul mergi la școală și gândul tot numai la joacă îți este.
-Mamă, ia uite! Nu e frumoasă?
Pisoiul cenușiu, cu ochii mari, strălucitori, speriat poate și de glasul fetiței, ridicase capul și, cu urechile ciulite, se uita curios; se lipise tot de Ioana și părea că se simte bine acolo.
-Ce-i cu el Ioana? De unde l-ai luat?
-Copii lui nea Dudu îl zgândăreau cu un baț. Era la intrarea în grota Mielului, cocoțat pe bolovanul ăla mare. Îi era frică sărmanul să sară, iar ei îl tot necăjeau, așa că l-am luat eu. Abia am scăpat de ei.
-Of! Pisoi ne mai trebuia. Dacă e sălbaticit și se dă la pui sau la ouă, ca Mitică, ne-am găsit beleaua. Ști cât ne-a chinuit și ce greu am scăpat de el.
-Ăsta e blând mamă, nu vezi! Și este atât de micuț. Îl învăț eu ce are voie și ce nu.
-Bine, bine. Vedem noi. O fi flămând. Dă-i ceva de mâncare și fă-i un culcuș în ceardac; poate să stea încă afară.
-Dar mamă, vreau sa doarmă cu mine.
-De ajuns. O sa-l pupi în bot toată ziua. Vreau sa dormim liniștiți, nu cu grijă că face pe el sau vrea afară.
-Dacă îi e frig? E așa mic…
-Bine, pe hol, dar nu mai mult.
Orele trecuseră repede pentru Ioana, care se tot învârtise printre picioarele Mariei, reușind sa-l îmbuibe pe Miti, așa il botezase, și să-i faca un culcuș cât pentru patru pisoi lângă noptiera din hol.
Marin, tatăl ei, plecase și revenise de la crâșma din sat, unde fusese din nou centrul atenției. Povestea frumos vise sau întâmplări ciudate, petrecute sau nepetrecute; niciodată nu știau unde începe visul și unde realitatea. Uneori erau un fel de preziceri, care, de câteva ori, s-au adeverit parțial, chiar dacă mai puțin spectaculos, și asta i-a impresionat la vremea respectivă. Unii comentau că el știe tot ce se petrece și se va întimpla în sat, așa că îl ascultau cu atenție, în timp ce alți își făceau cruce și scuipau în sân: Doamne ferește! Ptiu drace!
Se întunecase de mult, dar Ioana nu adormise. Îi tot povestea mamei ce pozne mai făcuse Miti, cât era de drăguț motănelul și ce vroia să îl mai învețe. Ioana tăcu brusc; tatăl ei se vânzolea în pat, trezit poate de glasul ei sau de unul din visele lui ciudate. Nu era un om rău; ba chiar bun. Dar când se trezea era parcă mereu supărat, uneori sub impresia celor visate-traite, cum afirma el.
Marin se ridică repede în capul oaselor.
-Aprinde lumina repede, șopti el speriat. Unde-i?
-Aici suntem omule, ce-i cu tine?
-Unde-i lighioana?
-Ce lighioana? Vorbește clar…
-Pisica. Ucigașa. Unde este?
-Pe hol. Cred că doarme și ea, obosită după toate emoțiile de astăzi și după cât a smotocit-o Ioana.
-Nu e pisică. E un monstru. Poate Necuratul, Doamne păzește.
Chiar dacă nu-l credea, Maria își făcu grăbită semnul crucii de câteva ori, îngrijorată.
-Vezi dacă -i închisă ușa, până caut un cuțit.
-Da ce-ai visat Marine de ești așa speriat? întrebă Maria de la usă, străbătută de un fior ciudat la atingerea zăvorului rece, metalic.
-Cât e ceasul?
-Uite-l colo. Unsprezece și douăzeci aproape.
-Mai avem o jumătate de oră. Să plecăm în puterea nopții nu știu dacă e bine. Poate nu e singură.
-Ce-i cu tine Marine?
-Mai bine ne baricadăm înăuntru. Obloanele sunt groase, iar ușa de la intrare e solidă…Așa! uite și cuțitul…
Maria și Ioana îl ascultau, acum speriate de tensiunea din glasul lui.
-Nu știu cât va trebui să ramânem închiși aici, așa că ne trebuie să avem acces la bucătărie și la pivniță, deci prin hol. Nu avem altă soluție decât să o dăm afară. Nu am curaj să o omor și cred că nici nu ar fi bine sa încerc. Mai bine cu binișorul să o dăm încetișor afară.
-Dacă nu-ți place să o ia Ioana și să o dea afară frumos.
-Cu ea s-a împrietenit, dar nu putem risca nimic. Nu amestecăm fetița.
-Dar explica-mi o dată ce s-a întâmplat?
-Mai avem puțin timp până la miezul nopții. Atunci, când luna se va ridica de dincolo de crestele muntelui și va lumina Valea Mielului, pisica se va transforma într-un monstru, mare cât un vițel, însetat de sânge.
Încercând să îl calmeze, mai în glumă, mai în serios, Maria spuse :
-Dar Ioana l-a îmbuibat pe Miți…
-Da, dar cu cât va crește, cu atât va fi mai flămând și va ucide orice pentru a supraviețui. Sângele victimelor va acționa ca un fel de antidot și-i va opri creșterea, iar apoi va determina diminuarea lui până apune luna. Mai mult nu îmi aduc aminte. Trebuie să-l dăm afară.
-M-ai speriat. Eu nu mă ating de ea.
-Nu. Nu putem ști cum reacționează. Rețin doar că totul va începe strict la miezul nopții. Mai avem puțin timp.
-Cum facem?
-Nu terbuie să o speriem; de tine nu se teme…
-Eu nu pun mâna pe ea…
-Nici nu-ți cer. Treci doar pe hol, fără să te apropii de ea, până la ușa de la intrare și o lași larg deschisă, după care revii în cameră. Eu o să gonesc usor pisica spre ușa deschisă și, când iese, o zăvoresc.
-Dar dacă nu vrea să iasă? Ce facem?
-Nu știu. În presentimentul meu nu putea face nimic până la miezul nopții. Aș putea să o omor, dar crezi că moare?
-Nu, mai bine o dăm afară.
-Bine. Hai. Când ajungi la ușă aprinde și lumina de pe hol.
Ușa scârțâi ușor, nu mai mult că de obicei, dar ei i se păru un zgomot strident, lugubru, totodată. Holul era liniștit. Câțiva pași și făcu lumină.
Miți ridică încet capul. Ochii sticleau reci, verzui, în lumina palidă. Nu schiță nici o mișcare. Urmărea cu ochii mișcările Mariei. Nu reactionă nici când se deschise ușa. Când Marin se miscă, schimbă privirea de la ea la el, cu o sclipire de interes în ochi. Capul ei se întoarse ușor spre umbra ce se prelingea de-a lungul peretelui din partea opusă celei unde se găsea Maria. La rândul ei, aceasta se strecura temătoare spre ușa unde, curioasă, ieșise și Ioana. O luă grăbită în brațe pe fetiță și închise ușa, dar apoi o întredeschise ușor.
Cu glas trmurat Marin îngaimă de câteva ori ceva de genul “pisi, pisi; afară; hai; zât” la adresa pisoiului, care îl privea cu ochi încruntați. Marin insistă și bătu, din reflex, cu piciorul în podeaua care scoase un zgomot asurzitor, pentru simțurile lor ascutițe acum la maximum. Se sperie singur, dar avu un moment de ușurare când văzu “micul monstru” ridicându-se, privindu-l înciudat și îdreptându-se spre ușă. Pas cu pas, un pas demonic apreciat de Marin, scădea distanța până la ușa salvării. Ajuns în prag, pisoiul se opri și întoarse capul spre Marin, ezitând să iasă. Cu un curaj, dat și de disperare, Marin făcu o mișcare largă cu brațele, dând la iveală și cuțitul, ascuns până atunci cu grijă la spate, cu mânerul umezit de strânsoarea palmei transpirate. Trei pași rapizi spre pragul eliberat și ușa grea de fag se trânti în lăcașul ei. Zăvorul trosni greu în chingile de metal, iar cheia se învârti frenetic în broasca masivă.
-Acum iute obloanele, răbufni Maria după clipele de imobilitate din spatele ușii, reamintindu-și parcă și că ar trebui să respire.
Pași grăbiți urmară îndemnul ei, geamurile se deschiseră pe rând, iar obloanele masive îi separară curând de noaptea luminoasă de afară și de umbra neagră aruncataă de munte peste vale; luminile se aprinseră în toată casa. Aplecat, Marin, prin gaura cheii și colțurile obloanelor, încerca să vadă ce face pisica, pe care o simțea încă amenințătoare de cealaltă parte a ușii. Liniștea fu tulburată de mieunatul scâncit, dar lugubru, al pisicii care începea să simtă și frigul ce se lăsa tot mai crâncen la poalele munților.
Minutele până la miezul nopții au trecut ca un calvar, cu secunde lungi, numărate de bătăile inimilor lor, ce nu-și mai regăseau ritmul.
Miezul nopții. Pisica tăcuse, obosită sau plictisită de efortul său inutil de a le atrage atenția. Nu era obișnuită prea mult cu oamenii, care mai mult o persecutaseră; doar Ioana o iubise.
Cinci, zece, cincisprezece minute și nu se întimplă nimic. Supărată, dar și oftând ușurată, Maria bombănii :
-Ne-ai speriat rău măi bărbate. Până acum i-ai înnebunit pe alții, dar acum ți-a cășunat și pe noi…
-Nu știu…Totul era așa de clar, de parcă vedeam aievea ce se întampla. Pisica creștea, creștea, iar eu mă simțeam că un biet șoricel în fața ei. Luna se ridicase, iar umbra aruncată de monstru se apropia de picioarele mele …
-Acum te-ai convins singur că ai visat urât. Uite pisica; e tot același pisoiaș draguț.
-Mamă, îi este frig. De ce să o lăsăm afară. Hai tată să o luăm în casă.
-Las-o în noaptea asta; tata nu se simte bine cu ea în casă.
-Dar îngheață săraca. Măcar să-i mutăm culcușul pe verandă; ai văzut că i-a plăcut în el.
-Bine, asta cred că putem face. Dar, totuși, parea aievea…murmură el pentru sine.
Cu o reținere explicabilă, Marin aduse coșul, deschise cu prudență ușa și oblonul și îl împinse grăbit afară. Pisoiul se uită mirat la el, mieună sfâșietor și o zbughi în coș, ghemuindu-se între cârpele puse, din belșug, de Ioana.
Maria privi peste umărul lui Marin și, zâmbind acru, spuse :
-Ne-ai speriat ca pe niște copii. Acum ai ce povestii în sat.
-Eu știu ? Prea am crezut-o și eu. O să spun că s-a întâmplat altora. și totuși e frumoasă mâța asta. Dacă prinde și șoareci, poate o ținem la noi; dacă nu pleacă de unde a venit.
-Dacă ești curajos mângâi-o, să-ți treacă spaima și hai să ne culcăm, că e trecut de și jumătate și mâine avem o zi lungă.
Marin aseză coșul mai la perete, unde era mai adăpostit și mângâie pisoiul, care începuse să toarcă ușurel sub palma aspră.
-Ce-ai putut să ne sperii ?! mormăi Marin privind la “micul monstru”.
-Gata, la culcare toată lumea!
Ușa trosni scurt, iar zăvorul iși găsi din nou culcuș în cătușa consoartei sale, care dădea sens existenței lui. În noaptea cu lună viața satului iși urma cursul firesc în ciripitul pasărilor, lătratul câinilor, guițatul porcilor și cântatul cocoșilor spre zori.
După o noapte agitată, ferestrele casei din deal au rămas mai mult timp închise, cu obloanele trase.
Ioana s-a trezit prima, cu grija de Mițu. S-a îmbrăcat pe fugă și, fără a se mai spăla, ”ca pisica pe față” cum o făcea de obicei, a ieșit în verandă. Coșul era răvășit, răsturnat, iar câteva zgârieturi adânci se vedeau pe podeaua verandei. Ioana coborâ, strigându-l pe Mițu și trezindu-și părinții, totodată. Maria ieși în prag.
-Mamă, nu-l găsesc pe Mițu și uite și Cico a deschis ușa cotețului și a fugit.
-Marine, scoală, că iar ți-a plecat porcul; și doar ți-am spus să schimbi zăvorul, nu numai să-l repari, așa slăbit cum era. Ia vezi Ioana, nu e prin vale la râu ?!
-Am plecat; poate e și Mițu pe acolo. Mamă, uite că vine nea Dudu…Săru-mâna nea Dudu !
-Marine, scoală odată că avem oaspeți. Ziua bună vecine ! De dimineață pe drumuri. Ce te aduce ?
-Am văzut lumină la voi azi noapte; mă gândi să nu se fi întâmplat ceva și am venit să întreb dacă aveți nevoie de oareș-ce…
-Mulțumim de bunavoință vecine, dar suntem bine cu toții. Na, oleacă de oboseală, dar în rest totul este în ordine. Se scoală și Marin acu, că trebuie să caute porcul, că a fugit iară.
-Aoleo Marie ! Au venit la mine, dis de dimineață, Milu și Ion ai lui Capotă și mi-au spus că azi-noapte au auzit zarvă mare pe Valea lui Mielu. Am urcat cu ei și, la intrarea în grotă am găsit iar oase; erau de porc. Probabil iar a dat ursul prin sat, ne-am spus. Dar acu mă gândesc să nu fi fost porcul vostru.
-Auzi Marine ce zice nea Dudu !? Vino mai repede și adu-i și o palincuță, că merge de dimineață ; poate mergi cu el să vezi.
-Și cum îți spusei; de porc erau. Sper să nu fi fost al vostru. Apoi am pus niste flori, culese din fâneață, la crucea lui Mielu, Dumnezeu să-l odihnească. Astăzi se fac trei ani de când l-a mancat ursul acolo. Și-n trei ani nu am reușit să dăm de urma lui. Nici cu câinii nu am făcut nimic. Au pierdut urma și ne-am trezit alergând câte o pisică.
-Pisică ai spus ? Ioana, unde e Ioana ?
-Nu-ți face griji. Uite-o că vine din vale. Căuta mai devreme ceva pe la grajd.
-Da, o pisicuță. Nu ai văzut-o pe drum cumva ?
-Nu, dar cred că a găsit-o Ioana. Parcă are ceva în brațe.
-Mamă, uite, am găsit-o. Cred că s-a dus în vale să bea apă; am uitat aseară să-i las afară. E udă leoarcă de la rouă. E speriată rău săraca. M-a zgâriat puțin cu gheruțele. Ia uite, seamănă cu alea de pe cotețul lui Cico, numai că sunt mult mai mici.
Oprită în fața cotețului, Maria comentă : „ ca pe verandă, dar mult mai dese”.
Se întoarse spre verandă :
-Da grăbește-te bărbate că te așteaptă nea Dudu, că poate se grăbește și el. Zi-i și matale nea Dudule.
-Nu-i grabă mare, că azi am trecut și la programul de iarnă; azi-noapte, la unu, a fost, de fapt, douăsprezece. Da ce-i cu tine Mario, nu te simți bine ?
-A, nimic. Mă luă așa o amețeală, dar mi-a trecut. Uite că vine și Marin. Auzi bărbate… după ce termini cu nea Dudu, te cobori și până în oraș, la gară. Pachetul ăla, de care am discutat azi-noapte, îl pui la tren; poate la un accelerat, că merge mai repede și oprește mai rar…
-Ce ți-e femeie !?
-Vezi, schimbă și scândurile zgâriate de la verandă și de la coteț ; azi-noapte s-a schimbat ora.
George Rogoz