Căderea cronetică

Anul 3737. Adam trecu în revistă cu privirea chipurile surâzătoare, dar ușor neliniștite ale colegilor, cuplați telepatic pentru a atinge pragul energetic optim necesar saltului temporal planificat; nu era nici primul și, presupunea, nici ultimul din această lună. O neconcordanță cronologică impunea o nouă intervenție în anul 3425, pentru evitarea unor abateri aleatoare viitoare. La prima vedere părea o misiune de rutină; numărul accidentelor era total nesemnificativ, raportat la frecvența salturilor în timp.

Ca de obicei pleca singur, evitîndu-se astfel orice interferență accidentală, generată uneori de salturile simultan-colective. Mai greu a fost la început despărțirea de…; nici nu mai dorea să se gândaească.

“Biletul” lui, cum glumeau între ei, era dus-întors.Nu risca să rămînă acolo mai mult decît era necesar. Energia era înmagazinată în el, pe de o parte și în liniile de câmp cronetice, pe de altă parte. ”Alunecarea” lui se făcea cvasi-instantaneu, și doar eventualele perturbații majore cronetice necesitau un consum suplimenta.

În câmpul cronetic timpul era “înghețat”, dar în cel real, de după salt, timpul își spunea cuvântul.

O particularitate esențială a câmpului îi limita posibilitățile de mișcare doar la salturi -indiferent cât de mici sau de mari erau- în afara «buclei» inițiale în care se găsea. O buclă era perioada trăită efectiv de el într-o epoca sau alta. Propria lui persoană nu se putea suprapune peste eul său trăit recent, ceea ce însemna că într-o misiune, dacă greșea, sau dorea să o ia de la capăt, nu se putea suprapune cu el însuși; cel mult putea intra într-o altă buclă, mai largă, care să o includă și pe cea mai mică, anterioară, dar, o dată ajuns la limitele ei inițiale, era “aruncat”automat înapoi în câmp și de aici, oriunde se decidea din nou. De fapt, nu putea “păși” pe propriile-i urme. El cu el se respingeau și era de preferat să se evite asemenea situații limită, pentru că atunci avea loc și un proces de transfer energetic suplimentar, imprevizibil, cu efecte secundare pe axa timpului, ce trebuiau ulterior corectate.

Ușoara presiune crescută și irizarea aerului din capsula ENGRI, care precedau saltul, îl readuseră la starea de concentrare intensă și disipare în el însuși. Vizual, se “pierdea” într-o ceață alburiu-gălbuie, translucidă, ce-și recăpăta apoi transparența de cristal. Un culoar temporal era menținut, sub aspectul unui câmp remanent, ca o “urmă” invizibilă, pe care doar energiile pure o recunosc. Capsula reprezenta « acasă » și era ca un far printre miliardele de căi alternative posibile.

Nu a putut să-și dea seama ce s-a întâmplat; doar supoziții.

Rezolvase cu relativă dificultate problema din 3425. Nu era vorba despre o disfuncționalitate cronetico-spațială, ci de o nouă încercare agresivă, irațională, de creare a unei arme, menite a distruge cuantumul spațiu-timp, de data asta aproape eficientă. Un minisalt, de ajustare, l-a dus în urmă cu trei ani, reușind să anihileze încă din “fașă” experimentul. Între soarta umanității și cea a unor individualități mustrările de conștiință nu existau; așa erau educați și crescuți. Era “modelat” psihic să analizeze “la rece” situațiile de acest gen și să ia fără nici cea mai mică reținere sau ezitare măsurile extreme ce se impuneau. Evoluția arătase că doar colectivitățile umane aveau valoare; indivizii izolați, periculoși, erau considerați “viruși” care trebuiau eliminați, dacă era cazul.

Ce s-a întâmplat apoi a rămas o necunoscută. Practic inițiase saltul final, dar în loc să revină printre colegii lui, “alunecase” pe o buclă cronetică retroactivă și s-a “trezit” cu cca 500 ani în urmă.

Trebuia să lase să treacă puțin timp, pentru siguranță și stabilitate, dar nu cu mult peste 48 de ore, până la saltul următor spre casă. Timpul i-a permis să se documenteze puțin despre evenimentele “la zi”, inclusiv lansările cosmice intergalactice, dar nimic nu explica “atragerea” lui în această perioadă.. Rămânea valabilă o eventuală deficiență în viitorul apropiat sau îndepărtat, care să fi generat “alunecarea” lui în trecut. Nu i se mai întîmplase niciodată. Nu-și putea da seama de câtă energie dispune. Niciodată nu știa câtă mai are la dispoziție, dar cert era că întotdeauna dispunea de mai multă decât era necesar pentru o reântoarcere în condiții normale,. Ultimul salt însă.îl “costase” ceva. Cât ? Nu putea estima. Trecuseră aproape 48 de ore.

Concentrarea, alunecarea în sine și un nou salt reușit.

Nu recunoștea nimic. S-a documentat: era înapoi în trecut cu puțin sub 500 de ani. Bucla se micșora, sau era doar întâmplarea. L-a cuprins o ușoară îngrijorare.

Alte 48 de ore, alt salt, mai mic și iar și iar și iar…

La început rămânea doar 48 de ore, perioada optimă, pentru a nu-și consuma inutil energia înmagazinată la plecare. Nu se mai putea baza pe alta.

Ulterior, când s-a convins că practic nu poate efectua nici cel mai mic salt în viitor -încercase, în ideea unui cumul de mici salturi care să-l apropie de epoca sa- a renunțat să se mai grăbească și a rămas mai mult timp în fiecare buclă. Prea mult nu putea, întru-cât intrase într-un ciclu automat, pe care nu-l mai putea controla. Niciodată nu mai știa când va face următorul salt în trecut și cât va fi acesta. Cunoștințele sale erau imense, dar nivelele tehnologice ale epocilor prin care “trecea” erau mult prea reduse ca să le poată valorifica. Lăsa mereu în urma lui idei noi, pe care contemporanii săi temporari să le dezvolte ulterior. Era ca un savant în epoca de piatră, care putea afirma multe dar nu putea construi nimic. Rămânea uneori câteva luni, alteori chiar câțiva ani.

“Alunecarea” în trecut, produsă inițial prin voința lui, era acum involuntară. De regulă avea loc în timp ce dormea, când subconștientul facilita acest lucru. Încercările lui de a-și controla aceste „alunecări” au eșuat, așa că a renunțat să-și mai facă probleme. Era conștient că orice “cădere” înseamnă o întoarcere în timp și sub aspect tehnologic, lucru care-l îndepărta și mai mult de visul lui de a reveni acasă. Sociabil, se atașa rapid de noile cunoștințe, dar, prntru stabilitatea lui psihică, își impusese să le uite repede, sub aspect emoțional desigur, după noile salturi.

Știa că odată și odată nu va mai putea efectua nici un salt și că va rămâne să trăiască într-o anumit epocă. Spera, prin faptul că salturile erau tot mai scurte, să nu ajungă în comuna primitivă. Estimase că nu va atinge limita inferioară a mileniului unu. Nu știa nici cât va trăi. Celulele sale superioare, care-i puteau permite să trăiască lejer peste trei sute de ani în epoca sa, erau acum uzate de multiplele salturi. La aceasta se adăugau și alte condiții de hrană și medicamentație, alți microbi și alți viruși, eradicați în viitor. Era conștient că va trebui să se adapteze cât mai repede și să se integreze ca « individ simplu » în noua societate.

Mileniul doi. Secolul 16. Salturile, de la câteva zeci de ani au ajuns la trei ani, apoi la câteva luni, cu bucle de câteva ore. Resemnat, aștepta “odihna”, când, cu energia redusă, va ajunge la limita ultimului salt. Se va disipa din nou, pentru ultima oară. Din păcate, nu se va mai întrupa tot în corpul lui. Nu va mai exista fizic. Va fi “atras”de matricea bioenergetică a unui animal, a unei femei sau a unui bărbat. Prefera ultima variantă, dar nu o putea influența cu nimic.

Și a fost ziua “Z”. O ultimă “alunecare “ în necunoscut…

Soția își privea îngrijorată soțul, trezit brusc din somn, ca și ea, de bătăile puternice din ușă .

O voce, obișnuită să comande, strigă :

-NOSTR-ADAM-US, regina te solicită urgent la Curte. Îți dă o nouă șansă să-i dovedești talentele tale de prezicător. Dacă greșești iar este decisă să te exileze; iar asta în cel mai bun caz. Grăbește-te! Ști că nu-i place să aștepte…

Uimitoare au fost revelațiile lui Nostradamus începând din acea zi.

Gheorghe Rogoz