George RogozPoezie și proză

Factorul Haos

Condamnarea

„lungi clepsidre ară timpul nesfârșit de îndoielnic”

Mai am câteva clipe de libertate absolută. Pot să le lungesc sau să le scurtez după voie. Oricum, am fost condamnat și nu ar însemna decât să-mi prelungesc agonia. Nu voi mai simți nici o plăcere însă, știind ce viitor groaznic, pentru o perioadă nedeterminată, mă așteaptă. Dar nu v-am spus cine sunt. Parcă ar avea vre-o importanță. Am început cu lamentările, deși totul a fost numai din vina mea, ca autor sideral, implicat direct, nu numai moral.

Eu sunt Nimeni, un simplu Nimeni, ca infinitele de Nimeni existente în Spațiul Sideral, infinit în infinitul lui, fără început sau sfârșit.

Ca toți ceilalți nu m-am născut și nu am fost creat. Am existat la un moment dat ca o simplă conștientizare a acestui lucru.

Nu pot spune că am avut de la început o personalitate distinctă, cu tendințe malefice; nici pe departe.

În Noaptea Morții Infinite a Existenței noastre, încă nu concepeam noțiunile de lumină și întuneric, bine și rău, moral și imoral, ci doar pe cele de satisfacții, plăceri și senzații ce puteau fi determinate de imaterialitate. Târziu, sau mai precis, la un moment dat, oarecare, am luat cunoștință și de celelalte aspecte, inclusiv legate de materia în sine , ca o altă formă a Realității Existențiale Paralele.

Imateriali, structurați ca esențe ale unor Idei, eram stăpânii universurilor cunoscute și necunoscute. Ideea ne purta oriunde și oricând, fără limite spțio-temporale sau gravifice, specifice materiei energetice și energiei materiale.

Ideea energetică era totul Puteam face absolut orice, individual sau colectiv; în ultimul caz exista însă riscul unor interferențe, nedorite, cu idei ale altor Nimeni, mai stabile și mai intense, fapt ce putea duce la „atrofierea”, sau chiar anihilarea celor proprii.

Principiile Eternității interziceau subordonarea altor idei sau a altor Nimeni, stipulând clar deplina libertate de exprimare și acțiune individuală.

Totul era perfect. Puteam avea totul. Puteam face totul. Puteam încerca oricând ceva nou, modelându-mi ideile în funcție de evoluția fenomenelor generate, fără nici un pericol neprevăzut; dacă doream, puteam să-l accept, mergând până la limitele extreme ale simțurilor. Ce experiente extraordinare am savurat atât singur, cât și cu alții …

Cred că atunci a apărut primul „impuls” greșit: contactul cu idei străine îmi provoca stări de euforie nebănuite, dacă știam cum să le controlez și să le „dirijez”. Nu știu nici acum dacă a fost un „viciu” al Ideii existenței mele, sau doar o acumulare treptată de tensiuni energetice ce-mi exacerbau simțurile.

La început nu mi-am dat seama. Poate ași fi putut corecta ceva, sau poate nu. Ulterior, chiar conștient, nu m-am mai putut controla și opri. Doream permanent altceva, mai excitant, tot mai excitant. Propriile simțuri nu îmi mai erau suficiente. Trebuia să le trăiesc pe ale altora, fie că aceștia voiau, fie că erau împotrivă, dar nu se mai puteau apăra. Patima din mine îi împingea și pe ei până la extreme și le plăcea; și ce extreme …

Cuvintele nu pot descrie euforia acelor clipe.

Pasul decisiv, spre condamnarea mea, l-am făcut în momentul în care am conștientizat, încălcând Legile, că ”sacrificiul” altor idei străine prin impunerea ideilor mele altor Nimeni, duceau și la „subordonarea” lor ca entități distincte, viciilor mele de trăiri „la limită” …

Într-o primă fază totul a decurs bine; neașteptat de bine. Nu s-a sesizat Nimeni dintre Nimenii implicați direct; cei drept aceștia nu mai puteau face nimic. Din păcate, în urma unor interferențe colective în care au fost implicați unii dintre acei Nimeni, partenerii lor și-au dat seama de gradul înalt de atrofiere a simțurilor acestora, a ideilor personalităților lor. De aici la ideea reacției în masă nu a mai fost mult. La o „tatonare” mai intensă a lor, au fost depistate remanențe ale senzațiilor extreme la care i-am condus fără voia lor. Așa au ajuns și la mine, Nimenii m-au găsit și făcut responsabil.

Nu avem o organizație specială pentru verificări în asemenea cazuri extreme. Așa ceva ar putea duce la ideea de constrângere a celorlalți și nu ar putea fi acceptată. Pur și simplu era reacția instinctivă a majorității de apărare împotriva unei minorități ce le-ar putea pune în pericol libertatea absolută; iar acea minoritate eram eu.

Oricât de puternic devenisem, prin practicarea conștientă a intrusiunilor ideatice, am fost constrâns să cedez treptat, tot mai mult, din personalitatea ilegal creată și să revin spre „normal”. Oricum, toți știau că nu mai puteam fi perfect normal, datorită remanenței vechilor idei și trăiri excesive, care nu puteau fi „șterse” prin simplul tratament ideatic.

Doar cu regret am regretat totul. Nu puteam altfel. Ca urmare s-a decis, iar eu m-am conformat, ca un credincios Nimeni aproape normal, ca pentru a nu mai pune pe alții în pericol, să-mi ispășesc pedeapsa extremă, coșmarul oricărui Nimeni de la începutul existenței lui în Moartea Siderală.

Este cea mai aspră măsură și presupune să accept să suport conștient restricțiile și chinurile de neânchipuit pe care le impune o perioadă, întotdeauna nedeterminată, de „Condamnare la Viață” pe Pământ.


George Rogoz