Cristerra
Intrasem în casă de câteva minute, când țârâitul strident al soneriei de la intrare răsună prelung. De regulă, nu primeam vizite neanunțate decât din partea vecinilor. Probabil cineva văzuse mașina parcată în fața casei și se grăbea să mă caute până nu plecam din nou; apelau, în general, cu diverse probleme mărunte, dar care răpeau timp, așa că nu prea eram încântat când am deschis ușa, fără să mai privesc pe vizor.
Spre surprinderea mea, plăcută totuși, era altcineva : silueta masivă care îmi răpea vizibilitatea era Brent. Robust, de peste 90 kg, 1, 87 cm, cu o barbă neagră ce-i ascundea încă bine vârsta, ce bătea spre 45 de ani, inginer capabil și afacerist înnăscut, bunul meu prieten ave o capacitate crescută la efort, dar nu orice efort. Brațele lui agile cărau, destupau, turnau, ridicau, vărsau și iar reluau operațiunile respective cu o energie demnă de o cauză mai bună. Operațiunile lui vizau îndeosebi anihilarea diverselor lichide de origine naturală, din categoriile „maiadă” , ”vindelațară” sau „maivinodată”, cu predilecție pentru cele „gradate” corespunzător. În clipele de adânci cugetări „religioase” cu „lacrimile domnului Prun” devenea romantic și emitea panseuri profunde, gen : ”El, Domnul a dat, eu, domnul, am luat”, sau „Nu da pruna din mână pe ciorchinele de pe gard”; totul sugera înclinațiile lui spre înțelepciunea populară.
Figura lui radioasă nu-mi prevestea nimic bun : iar „îmi făcea programul” și trebuia să-mi amân treburile personale. Ca de obicei, nu s-a formalizat de primirea pe care i-am făcut-o cu un „la revedere” și „poate mai treci altădată”, rostite cât mai serios posibil. Spre disperarea mea, s-a repezit drept în fotoliul meu preferat, care a scos un geamăt lugubru, sfâșietor, în urma durului impact.
Cu un scurt „noroc” și-a aruncat binecunoscut-ai privire spre bar, mirat că nu vede nimic pe măsuța unde, de regulă, zăcea câte o rudă îmbătrânită, dar îndepărtată, de ceea ce unii numesc „aqva chiorensis”.
M-am făcut că nu văd privirea lui întrebător de tendențioasă, limitându-mă la un simplu : ”Ei ?! ”
-Și. . . nimic ? nu cedă el așa ușor, clipind mărunt, cu naivitate ostentativă, spre ușița barului ce rezista privirilor lui pătrunzătoare.
-După. bombănii eu. Mă scoți din baie tropăind mai ceva ca pompierii. . .
-Norocul tău că nu sunt ei; că ăia intră prin perete și apoi caută ușa. Hai că am obosit să-ți admir mobila.
-Mai bine mă invitai la tine, să te ajut să mai faci loc în cămară; iar s-au plâns vecinii tăi că s-a curbat tavanul în zona cămării tale după ce ai venit de la țară.
-De unde ști ? Am trecut alaltăieri pe la ai mei și, ști cum e. . .
-Te știu pe tine. Puteai să treci direct pe aici când ai revenit.
-Cine ți-a spus, totuși ?
-Nimeni. Ți-am văzut ieri apărătorile de la mașină; cele din spate sunt afectate de suprasarcină; și, de altfel, pe aici nu a plouat; doar în Subcarpați.
-Iar o faci pe detectivul deștept; te-a sunat Vera, nu-i așa ?
-Crezi ce vrei. Stai „pe uscat” până îmi spui pentru ce mă deranjezi așa, ”cu mâna goală”.
-Dacă înghit prea mult în sec nu o să am vorbirea fluentă. O să mă poticnesc în limba uscată și o să deranjez sensibilele tale urechi, pleoștite de atâta inactivitate intelectuală.
Știam că nu o să cedeze ușor, așa că mi-am făcut de lucru prin locurile „strategice”, rezultatul muncii mele concretizându-se în faptul că, în câteva minute, ne priveam amândoi, înduioșați, prin bruma paharelor în care gheața se disipa în viteză, ca și conținutul, de altfel.
Brusc, fără alt comentariu, scoase din buzunarul de la haină, care mi se păruse destul de umflat, dar nu suficient pentru o sticluță, o sferă translucidă, cu diametrul de cca. 10 cm., pe care o așeză cu grijă, dar ostentativ pe tava metalică, unde, deja, paharele își strigau goliciunea. La privirea mea interogatoare, se mărginii să răspundă :
-Un cristal mineral, perfect șlefuit. . .
-Și ? Mă deranjezi pentru atâta lucru, îl tachinai eu, știind că trebuie să fie vorba despre ceva mult mai important legat de acel obiect. Zi mai bine că doreai să te răcorești cu ceva pe gât și nu pe suflet. . .
-Nu, este ceva ciudat în legătură cu acest cristal. Faptul că nu mi-a răspuns la provocare dovedea că este vorba de ceva serios, care-l preocupa intens.
-Frumos, mă limitai să zic, rezervat. Preferam să-mi spună el mai multe, nu să râdă apoi de eventualele concluzii hazardate pe care le-ași fi făcut.
-Tu, ca eminent cercetător, s-ar putea să înțelegi mai mult. Mi l-a adus Nae, mecanicul. Susține că l-a găsit lângă generatorul turbinei nr. 2. A apărut pur și simplu acolo.
-Cum adică a apărut ? L-a găsit; e o diferență.
-Așa cum ți-am spus, susține sus și tare că „a apărut”. Se uita la turbină. Nu era nimic acolo. Deodată a văzut cristalul. Inițial i s-a făcut teamă; putea fi un fulger globular. Văzând că nu se deplasează, și-a învins temerea, s-a apropiat și. . . asta este, uite-l aici.
-Vrei să mă faci să cred că s-a generat acolo, fără nici o altă influență externă ? Băuse ceva, asta este.
-Nu băuse nimic; știi că nu au voie. De altfel, l-am mirosit și era „curat”; la asta mă pricep.
-Te cred; mă refer la miros. Povestea ta pare ciudată.
-Exact asta am spus și eu : globul acesta este „ciudat”
-La ce te referi, când afirmi asta ?
-Dacă te uiți la el, la exteriorul lui, este un glob obișnuit. Dar ia încearcă să privești în interiorul lui. . .
-Ce se întâmplă ?
-Încearcă singur. Nu vreau să spui apoi că te-am sugestionat eu. Să vedem dacă și tu constați același lucru ca Nae și mine.
-Deci și Nae. . .
-Da, el întâi. Eu aș putea fi sugestionat; tu nu.
Am privit globul. Nu era perfect translucid, cum părea la prima vedere. Ușoare irizații se întrevedeau în interiorul lui. Păreau niște „drumuri de lumini”. Treptat, încercând să le leg, am avut impresia că văd ceva. Nu era nimic clar; doar un impuls, pe care îl simțeam, de a pătrunde mai adânc în glob, de a sesiza ceva ce nu vedeam. Era ca o scufundare fără sfârșit în interiorul micului glob, ce-mi provoca voința. Am tresărit, simțind mâna lui Bret pe umăr.
-Ți-am urmărit privire. Senzația este aceeași, nu-i așa ? O cădere într-un abis, în așteptarea a ceva ce nu ști ce este, dar îl dorești.
-Uimitor. Da, ceva în genul acesta, exprimat poate altfel Oare cât poți coborî în glob ? Undeva trebuie să existe și un punct final; doar să nu fie o deviație spiral-sferoidală. . .
-Ceea ce ar însemna. . . ?
-Un drum infinit, cu infinite direcții de deplasare, în condițiile în care sistemele de referință se schimbă permanent.
-Deci nu există început și sfârșit. . . ?
-Există doar un început, care dispare apoi în infinitele linii probabilistice de evoluție. Trebuie să-l studiem la laborator. Nu putem explora globul cu slabele noastre capacități, fără riscuri; o introspectivă laser nu o putem face decât la Institut. Propun să mergem chiar acum acolo.
-De acord. S-ar putea să stăm mai mult pe acolo, așa că propun să luăm și amărâtele aste de sticle cu noi, dacă nu ai altceva mai bun. Tu poți lua apa minerală.
Intensitatea inițială a fost probabil prea slabă. Computerul a arătat că fascicolul laser a fost neutralizat, asimilat; nu a pătruns dincolo de suprafața globului.
-Poți mării intensitatea ?
-Oricât. Laboratorul dispune de suficienta energie, în caz de necesitate putând apela și la cea de la Centru.
-Atunci să vedem. . .
Orele au trecut vertiginos. Au fost nevoiți să apeleze și la rezervele energetice generale. Capacitatea de absorbție a cristalului era uimitoare. Nu exista riscul unei explozii, cum s-au temut la început; computerul indica clar că nu avea loc un proces de” acumulare”, ci de „asimilare” practică a energiei; un fenomen straniu, necunoscut. Efectul asupra sferei era practic nul, exceptând o ușoară creștere a câmpului electrostatic și gravific, inexplicabilă și ea. Fără să fi solicitat, ordinatoarele Laboratorului s-au cuplat cu cele ale Institutului, trecând peste protecții, într-o „legătură” particularizată, inaccesibila din exterior.
Brusc, cristalul deveni difuz. O lumină intensă inundă Laboratorul, pentru o clipă totul încetând să mai existe pentru cei doi prieteni. Treptat, în jurul lor, totul deveni alb-lăptos, cu irizații albăstrui, într-o continuă schimbare și opacizare. Terorizați de o idee, nerostită, se priviră și își confirmară, reciproc, temerea ce devenea certitudine.
-Suntem în cristalul ăsta nenorocit, articulă cu greu Brent.
-Da. Întrebările care se pune sunt: de ce ne simțim așa „detașați” și dacă noi am „intrat” în el, sau dacă el ne-a „captat”. Personal înclin spre ultima variantă. Fenomenul se pare că nu mai este sub controlul nostru. Oricum respirăm cu ușurință, ceea ce elimină un pericol iminent; nu ne vrea răul.
-Încă. . .
-Ciudat este însă că nu mă simt deloc îngrijorat. Dar tu ?
-Acum mă simt chiar bine și nu știu de ce. De fapt ar trebui să fiu îngrijorat. Parcă aș visa.
-Nu putem avea amândoi odată același vis. Ar putea fi sugestie sau hipnoză. Nu înțeleg rostul fulgerărilor astea albăstrui. . .
-Totuși suntem lăsați să gândim normal; nu simt nimic impus.
-Să încercăm să găsim o cale de a reveni în Laborator. Așa ar trebui.
-Nu cred că vom putea. Nu ai remarcat ? Am făcut câțiva pași, dar am rămas practic pe loc : fenomenul sferoidal generalizat. Nici nu știu dacă Laboratorul mai există.
-Dar noi existăm totuși fizic. . .
-Totuși, ai spus bine. Nu știm însă cum, unde și, mai ales, de ce ? Nu știm dacă este un fenomen natural, paranormal, o acțiune conștientă cu un scop predeterminat sau una imprevizibilă, etc.
-Faptul că suntem încă vii, nu ar presupune o acțiune rațională ?
-Ambele variante sunt posibile.
-Sper că nu au intenția să ne mumifice în sarcofagul ăsta.
-Nu fii macabru. Până acum, exceptând faptul că suntem captivi, nu avem motive să ne plângem. Dacă este un prim contact cu alte civilizații, îți dai seama ce șansă unică avem ? !
-Până una alta nu văd decât bariera asta invizibilă, energetică, fotonică, sau din ce o mai fi, care ne ține aici.
-La originea ei nu poate fi decât o civilizație inteligentă, chiar super-inteligentă.
-La origine, dar aici și acum ? . . . Poate nu există nimeni; sunt doar circuite mecanice, cărora puțin le pasă de noi, dacă trăim sau murim. Poate ne cercetează, iar apoi ne împăiază.
-Este bine că mai poți fi optimist. Cred că supraviețuirea noastră aici nu este accidentală. Nu pot să-mi dau seama de scop, de care depind multe. După cum s-au „legat” computerele între ele, ”stimulate” probabil, cred ca acum și noi suntem supuși unui proces de preluare a informațiilor ce le deținem, conștientizate, sau aflate în structura noastră biologică.
-Ar trebui să o facă mai repede, pentru că începe să îmi fie foame. Am fi un fel de cobai, nu ? Sper să nu facă și teste pe noi. Cât despre comunicarea cu noi, nu văd nici un indiciu.
-Faptul că ni se oferă ce trebuie, ar fi unul. . . Dețin o serie de date despre noi și, deși avem senzația că nu comunicăm cu ei, există o legătură în dublu sens; mai mult ne transmit ei, fără ca noi să fim conștienți de acest lucru. Rezultă că ne sunt cu mult superiori.
-Crezi că suntem singuri aici ?
-Dacă te referi la „ei”, este clar că da. Dacă te referi la alții, ca noi, răspunsul ar fi tot același. Am în vedere modul cum a „apărut” cristalul și faptul că nu a reacționat decât după ce intensitatea energiei absorbite a depășit un anumit prag. Sunt din nou în domeniul supozițiilor, afirmând că acest prag poate avea doua semnificații : necesitatea luării contactului numai cu ființe aflate pe un anumit nivel de civilizație tehnicistă, respectiv acumularea unei energii suplimentare necesare asigurării supraviețuirii speciilor capturate, al studierii lor și al creării condițiilor necesare de supraviețuire, cel puțin o perioada, ar transmiterii datelor obținute și, de ce nu, al recuperării cristalului.
. Cu noi înăuntru ?
-De ce nu. . .
-Ei asta-i. Mă simt ca un sălbatic care vizitează o navetă spațială extraterestră, neânțelegând nimic.
-Nu ești departe de adevăr.
-Dar ca sălbatic aș fi văzut, aș fi atins ceva; aici nimic. . .
-Acel ceva există, dacă noi îi percepem efectul.
-Ce efect ?
-De exemplu aerul pe care îl respirăm.
-Iluzii. Trăim un vis hipnotic. Putem face orice, logic sau ilogic cu imaginația noastră în acest univers al Marelui Necunoscut.
-L-ai citit pe Michael Ende, cu „povestea Neterminată” a lui, deși chiar numele de Ende înseamnă sfârșit în limba germană; poate un sfârșit în însăși originea începutului.
-Nu-mi arde de filozofie.
-Nu, nu cred că este cazul. Simțim efectul unor cauze, care, la rândul lor, sunt efectul unui lanț cauzal, infinit uneori, la capătul căruia există o idee; nici ea nu reprezintă începutul originar, ci se află pe o spirală evolutivă a relației efect-cauză.
-Dacă nu există un început, atunci nu poate exista nici un sfârșit. . .
-Probabil. În cazul nostru simțim efectele, fără a putea identifica și cauzele, care se leagă obligatoriu. Vrei o explicație fantezistă ? Cauzele provin dintr-o lume, iar efectele se simt într-o lume paralelă, în non- spațiu și non-timp.
-Afirmi că nu este un vis, dar fabulezi mai rău ca într-un vis.
-Poate, dar faptul că existăm este un argument în favoarea celor spuse de mine.
-Nu te contrazic în acest sens și sper să beneficiem în continuare de acest amărât avantaj, de a exista. Crezi că s-au gândit și la mâncare și băutură ? Nu am văzut nimic până acum.
-Dacă nu, va trebui să analizăm varianta unor stimuli volitivi emiși de noi, conștienți, sau în situații extreme.
-Ție nu îți este somn ? De câteva clipe am o senzație de oboseală nesfârșită. Deși nu mi-am schimbat poziția, parcă aș fi culcat pe cel mai comod divan; o femeie mi-ar mai trebui.
-Și eu am aceeași senzație. Am încercat să o domin, dar inutil. Pe lângă câmpul gravific controlează și pe cel „psi”. Nu-mi place când mă culcă altul. . .
-Sau alta, că sfera este feminină. Ce plăcut este. Amurgul se lasă, ca atunci când eram cu barca alături de ea, iar valurile se unduiau și ne legănau, ne legă. . . na.. . uuu. . .
Nu departe, pentru ei, acum sau atunci, timpul fiind relativ, variațiile luminoase ale celor două blocuri de cuarț, aflate în grota centrală a asteroidului intergalactic, exprimau satisfacția unui nou experiment reușit.
-Ai avut dreptate. Pare incredibil, dar acum le-am trimis doua mostre semnificative, care atestă forme de viață inteligentă și pe baza compușilor de carbon. Păcat că aceste particule complexe au o existență atât de scurtă. Să sperăm că, după conservare, vor rezista transferului dual intergalactic.
-Ar fi păcat. Dacă rezistă, se va putea trece la amenajarea experimentală a planetei XT-479 și pentru ei. Savanții noștri au încercat acolo toate combinațiile posibile pe bază de carbon, dar nu au reușit nimic deosebit sub aspectul unei materii organice inteligente. Dacă nu aș fi văzut, nu credeam că există așa ceva, atât de perisabil, dar rațional. Cele doua „forme” vor însemna o adevărată revoluție în abordarea lumilor carbonice. Este prima mare surpriză în noua dimensiune a acestei galaxii. Păcat că avem limitat numărul capsulelor interdimensionale pentru fiecare planetă. Ar fi meritat să trimitem mai multe pe această micuță planetă albastră.
-Întâi să le recuperăm și pe celelalte. În curând ieșim din acest sistem stelar. Poate ar trebui să mai coborâm pragul energetic de acces; am avea poate mai multe activate.
-Nu putem coborî prea mult. Sunt vizate doar formele superioare de existență, iar cristerrele sunt destinate strict acestui scop. Toate celelalte date sunt recuperate și transmise automat, dar accesul în sistemul de teleportare este strict reglementat, pentru a fi evitate eșecurile.
-Mă gândeam că, întrucât aceste forme de existență sunt mai aparte, să propunem Coordonării Supreme să aprobe un lot suplimentar de capsule, în zonele de maximă concentrație carbonică.
-Dacă ajung cu bine, sigur vor aproba. Până atunci să ne respectăm programul.
-Au o structură complexă, deși se află într-un stadiu primar de extindere sistemică și, cu atât mai puțin, de expansiune galactică sau interdimensională.
-Și eu am rămas surprins de ilogismul structurilor individuale, sub diverse aspecte. Lipsa de eficiență a organizării lor structurale, macroindividuale, este aberantă. Au suferit un proces irațional de complexizare inutilă. Poți să îți închipui așa ceva ? Trăiesc numai ca să existe.
-Așa este. Cu greu savanții noștri ar fi creat ceva atât de ilogic. Pare curioasă această disponibilitate a structurilor carbonice spre autoepuizare, în condițiile unei fiabilități extrem de reduse. Vor avea ce studia și poate vor organiza o expediție specială în următorul mileniu.
-Cu riscul să nu mai găsească nimic, la ritmul lor de evoluție aleatoare.
-Gata. Este timpul să pregătim lansarea capsulelor și spre celelalte două planete și spre steaua acestui sistem.
-Crezi că vom găsi vre-o formă de existență pe această stea ?
-Din datele estimativ-previzibile, calculate cu o probabilitate rațional acceptabilă, manifestarea unor forme plasmatice de existență este mult diminuată pe aștrii cu dimensiuni minore, ca acesta; dar cine știe ce surprize ne mai rezervă sistemul acesta exotic. Să mergem.
Formele celor două blocuri de cuarț, modelate parcă de o mână nevăzută, într-o ușoară alunecare, deși făceau corp comun cu podeaua, se disipară treptat în pereții laterali, cuplându-se la sistemul integrat asteroidal din care făceau parte. Aveau personalități, dimensiuni și capacități diferite, în funcție de comuniunea complexă temporar integrată și necesarul de individualități științifice angrenate în activitățile curente.
Asteroidul de cuarț, o totalitate individual-colectivă, în care fiecare exista pentru și prin ceilalți într-o matrice dinamică, rațională, cu propriile capacități și limite prestabilite în această expediție intergalactică, își continua implacabil drumul.
George Gh. Rogoz