Brâna Caprelor

-ironii montane-

Într-un loc, vecin cu moartea, Cărăruia se oprește. Stînca-i dură ca și omul; Cu răceală te ”servește”. Urme vagi, de pași, pe colțuri Rotunjite-n timp de ploi, Te îmbie, într-o doară, Să mai faci un pas, sau doi. Perspectiva te încântă; Cea de sus, nu cea de jos. Vrei mai mult, și-ți strângi curajul, De-ndoială, cam prea ros. Hăul te îmbie-n dreapta, Cu oferta ”de-a nu fi”. Viața e umbrită-n stânga, Doar de stânci, ca noaptea-n zi. Îmboldit de tensiunea Ce nori negrii ți-o ridică, Te decizi, ridici piciorul Și îl pui, discret, cu frică. ”Merge!”-ți spui. ”Chiar ține, zău!”… Rucsacul te cam jenează. ”Următorul pas e totul…” Rațiunea geme, trează. Și așa, pe negândite, Concentrat doar la ce faci, Te trezești pe-o potecuță Bună pentru melci și raci. Te gândești la ce-i mai bine: ”Înainte? Înapoi?” Să te-ntorci, nu prea îți vine; Știi ce-a fost; te cam ”îndoi”. Locu-ți frige sub picioare; Ești înghesuit pe el. Înainte-i la-ntâmplare; Ghes nu-ți dă, nici prea mult zel. Te decizi cam la-ntâmplare Și pășești timid, și rar. Te susține conștiința: ”Ai stofă de temerar!”. Când ajungi pe solul ”tare”, Asta-n sens de mai mult ”lat”, Stai, cu ”tremuru”-n picioare, Mulțumit cu ce ți-e dat. Ochii, obosiți de truda, La bocanci doar, de-a privi, Se holbează la splendoarea Crestelor în miez de zi. Ai uitat inconștiența Ce te-a îmboldit să treci, Și-i încarci cu panorama Ce vegheaz-un loc de veci. Crucea-n fier, înfiptă-n piatră, E departe de mormânt. Undeva, mai în crevasă, Ceva mic, fragil, s-a frânt. Clar, e clipa de-”nclinare”; Muntele, obol și-a luat. Ce contează e trăirea Clipelor, ”înaripat”. Uiți de bune și de rele, De femei, ca și de hoți, Prăvălit în contemplarea De minuni, chiar fără roți. Chiar ateu, zici: ”Mersi Doamne, Că progresul n-ai lăsat, Să-și extindă chin-confortul, Peste munții mari de stat!”. Sufocat de încântare, Sufletul ți-l pui zălog, Că vei reveni cu-o floare… Fără munți, omu-i olog…