Calanoi

Într-un colț de țară, Lângă râu, pe-un dâmb, Zace, printre case, Un biet sat, cam strâmb. Ușile deschise Larg, spre ”orice-ar-fi”, Scârțâie-a pomană, Și-asta-n orice zi. Oameni-s ca smoala, ”Cătrăniți”, uscați, Și, fârtați cu boala, La moarte dedați. Mulți, la ea se roagă, Pentru ei, sau alții, Târând, pe o targă, Viața, ca drogații. Își blestemă soarta, Rea, cum alta nu-i, Mulțumiți că, locuri, Au, de pofte-n cui. Dumnezeu i-aude Și-ar ”tuna”, de sus, Dar, în mila-i oarbă, I-ajută la ”dus”. Deci, în colțul care E cam peste tot, Sprijin au umanii, Să moară în ”lot”.