Ce-ai cu Terra, omule?

Pe un ”drum”, cu Infinitul, Des ales, de el, ca țel, Se ”întunecă” în fapte, Și orbecăie nițel. Pe cotite căi, tot merge Doar la ”pas”, de melc, de rac, Deși stele călăuze, Are, chiar de ele tac. Plâng în ”picuri” de lumină, Scurși ca fulgerări pe cer, Ce ajung arși în țărână, Și, ca vise-astre pier. Ard, în vina depărtării, Pâlpâind ca inimi mici, Dar șoptesc, înfiorate: -Ce-ai cu Terra, de ce-o strici? Ele, așa ”înstrăinate”, Au o șansă de-a scăpa, De un om, ce-n ”arzătoarea” Viață-a lor, nu va ”scuipa”. Prăbușit în neputința De-a ”privi” mai sus de ”el”, Se învârte-n jurul cozii, Distrugând, mai tot, cu zel. Chiar de-ncearcă și să ”zboare”, Pragul faptelor e jos; Pentr-un viitor de aur, Lasă, câte-un ”os”, neros. E esența ”existenței”, Cu un ”ieri”, perpetuu ”azi”, Și un ”mâine”-n vâlvătaie De cărbuni, din foștii brazi…